Iasi rules, yeah (titlu provizoriu)

Azi mi s-a inrosit un ochi; asta inseamna ca o sa revad orasul intr-o lumina rosie, si in mine privirea va fi la fel, rosie ca soarele care se culca dupa dealul de la Miroslava sau cel de la Ticau.

Cind cerul e rosu cartierul meu e viu, oamenii fug ici colo, se opresc sa-si vorbeasca, sa-si goleasca butoaiele cu muraturi in canalul strazii, sa bata covoarele si sa traga o tigare printre nori de praf, miroase a pirjoale sau a bors, ciinii isi intind oasele si se pregatesc pentru raidurile nocturne. Tonetele aprind becuri mai mult chioare si vinzatorii din colt, toti lautari de fanfara, isi numara pachetele de tigari. Intr-o zi ii vazusem cintind in intersectie, vreo nunta probabil, si era un aer asa balcanic si de sfisietor, de eram parca pe-un ostrov moldovenesc aflat in deriva pe-o mare trista…

Trotuarul scarii se afunda tot mai mult, e asfalt vechi de douasnoua de ani si in membrana-i scortoasa e imprimata talpa mamei care sarise pe geam in timpul cutremurului din 77, cu mine in burta. Pe gardurile pe care ma aninam mica fiind se catara acum regina noptii, si iernile sunt din ce in ce mai sarace in zapada.

Prima mea amintire tine de iarna; iarna cu zapada apocaliptica, cu bulgari ca piatra pe care ni-i bagam in sin, sania cu care venea tata sa ma ia de la scoala si scirtiitul ghetelor lui la nivelul nasului meu, manusile lui din piele neagra, hainele in care eram infofolita; era cartierul meu groenlandez mirosind a blana de miel, papuci de casa din burete (cit mi-i dorisem odata !), Jules Verne care ma astepta acasa, pisica neagra care dormise trei zile intr-un cojoc vechi de dupa pat si care, in timpul orelor de franceza cu unchiul, se cuibarea sub sacoul lui si-i « tinea cald la sale ».

Eram vesnic indragostita: de insula misterioasa a lui Jules Verne, de clopotele mascatilor la Anul Nou, de vecinul de la opt, de colegul dintr-a patra care si acum imi zice saru-mina pe strada si de al carui nas mereu rosu si ud imi amintesc perfect, de manualul de romana si curtea paraginita a scolii nr. 7 si de gogosile din colt. Geamurile claselor sclipesc in amurg, sunt orele de dupa-amiaza si aproape e noapte, profa de biologie ne provoaca intruna cu intrebari grele, mi-am facut cel de-al doilea rind de gauri in urechi si blestem in gind orele de lucru manual, unde brodam cu naduf mileuri complicate.

Tot amurgul ne infasoara in timp ce coborim cu sania din Copou, se aude doar fisiitul talpicilor si ne chinuim la curbe, luam scurtatura pe care ne-a aratat-o unchiu’. Si astazi tot pe-acolo cobor si mai caut brutaria de la bariera. Care nu mai este.

Iasul e orasul cercurilor concentrice. Am trait frica iesirii din fiecare cerc. Intii cel mic, cel mai cald si mai luminos, pintecul mamei de la inceputuri, scoala, bolile, prietenii, noptile de vara din fata blocului, butoaiele cu jocuri si ginduri carora le dadeam neincetat foc si la care ne incalzeam timplele, cosmarurile, insula mea misterioasa si perfecta. Apoi unul mai larg, unde am gravitat intii, pierduta printre chipuri necunoscute si cautind ceva de care sa ma agat, Intii ne-am dispretuit, apoi am fost prieteni. Am invatat lectii la romana pe de rost in timp ce acasa ne luptam seriosi cu Eliade, Dostoievski si Steinhardt; am invatat istoria Frantei mai mult cu forta si poezia Moartea lupului de Vigny, din care mai stiu si acum vreo trei cuvinte ; am scris nenumarate eseuri despre rolul femeii in societate. Despre fericire. Despre rau. Despre filosofia plantei agatatoare (diriga…). Am baut prima bere (oribila) intr-o bomba din Copou (ma trimisese proful de istorie sa fac cuiva tema la franceza). Primul concert Iris, noptile cu Phoenix si Timpuri noi, discoteca din sala de sport si tata care venea sa ma ia (trimis de mama) si care era sa ma pocneasca vazindu-l pe pletosul ce ma tinea de git cu mare afectiune (pletosul dovedindu-se a fi Vio, revelatie care l-a calmat brusc pe tata).

Intrarea in alt cerc, mai sus, aproape de cer, Copoul imbalsamat in tei si restaurantele cu muraturi in geam din Parcul Expozitiei, facultatea, orele de spaniola cu Mario, care isi incepe cursurile dansind si recitind din Neruda, cursul despre nuvelele lui Poe, alte iubiri, mai cerebrale si golite de romantism. Linistea ostoitoare a cimitirului evreiesc din Pacurari, cea vesela a bojdeucii (da, CePe, cum as putea sa uit cum ai vorbit o noapte intreaga despre Creanga, alaturi de Florin Piersic, de n-am putut cu nici un chip sa dorm…).

Da, stiu ca poate Iasul nu va deveni niciodata o metropola la est de Uniune europeana, stiu ca vom imbatrini asteptind o autostrada care sa ne lege de lume si care sa micsoreze chinurile odiseei traversarii Carpatilor sau a tristului podis al Moldovei. Ca va mai dura pina chelnerii de la Bolta Rece vor iesi la pensie si vor aparea altii, mai amabili, pina se va da caldura in cinematografe chiar si pentru rarii vizitatori, pina va cobori preacinstitul locuitor din centru in periferia propriului sau oras ca sa constate cu uimire nedisimulata ca sunt si oameni simpatici acolo si nu-l asteapta lama fulgerinda a vreunui cutit, pina se va face intr-o zi, in loc de o biserica sau un magazin, si un parc plin de alei si magnolii (era sa le uit).

Cineva, poposit in tirg la vreme de iarna, imi spusese deprimat ca e un oras al vietii in alb si negru. Mare i-a fost uimirea citeva luni mai tirziu, cind s-a trezit traind intr-un verde omniprezent.

Adi

In cautarea magnoliilor inflorite pe cararile Iasului

Cu multi ani in urma mi-am facut un obicei, bun as zice, ca in orice inceput de primavara, sfarsit de martie sau inceput de aprilie, depinde de cat de grea a fost iarna, sa fac un tur sa vad de aproape magnoliile inflorite. Imi spun de multe ori ca le-am mai vazut, ca nu e o noutate pentru mine, dar nu ma atrag numai fluturarile catifelate alb-galbui ale florilor, ci si locurile in care le gasesc, locuri pe care cu timpul am invatat sa le simt ca fiind “ale mele”.
Prima oprire o fac in fata Palatului Roznovanu. Pe strada Stefan cel Mare ma aflu in fata unei venerabile institutii, Primaria, si de fiecare data un fior ma incearca la gandul ca as putea fi apostrofata de personalul care asigura paza (pana acum nu mi s-a intamplat sa fiu in vreun fel interpelata) pentru ca ma apropii nesabuit de mult de aceasta minune a naturii care ma face sa visez cu ochii deschisi: iata, fizic ma aflu fata in fata cu Catedrala Mitropolitana, (maiestuasa aparitie, chiar daca astazi pare un venerabil invalid in atele care de multa vreme asteapta vindecarea), dar uitandu-ma la magnolia inflorita ma las purtata de ochii mintii intr-o gradina japoneza. Cum n-am fost niciodata in Tara Soarelui Rasare, poate doar in vis, regret doar ca aceste prea delicate flori de origine asiatica au o perioada de inflorire atat de scurta.
Imi urmez calea pe Stefan cel Mare inspre Palatul Culturii si dupa ce ma inchin trecand de Manastirea Sfintii Trei Ierarhi imi amintesc de Dimitrie Cantemir, domnitorul-carturar ce-si doarme acolo somnul ocrotit de sfinti, iar in fata Prefecturii salut din mers mai multe magnolii tinere care si-au imbracat ramurile cu florile-fluturi. Iau un mijloc de transport din fata Magazinului Moldova, de curand devenit Mall, pentru ca trebuie sa traversez Podu-Ros, apoi pasarela spre CUG si sa trec pe la Spitalul de Recuperare unde am descoperit de cativa ani arbori de magnolii care, fiind mai tineri, abia daca au cateva inflorescente si chiar ma bucur cand vad ca nu am ratat intalnirea cu aceste flori pe care am invatat sa le iubesc. Mai stiu o magnolie uriasa pe care n-o pot vedea in fiecare an in perioada de inflorire, dat fiind faptul ca se afla pe o alee in fata portii Cimitirului Eroilor de la Eternitate si imi este de multe ori ceva mai greu sa ajung in Tatarasi, acest cartier nu este in drumul meu si, cum spirala timpului isi ingusteaza cochilia de la an la an, voi ajunge probabil sa ma bucur de vederea unui singur arbust, caci daca am vazut o floare e ca si cum le-am vazut pe toate, nu-i asa?

Simona Morarescu, Iasi

Şi altă privelişte, mai plăcută decît o prăbuşire de cărţi, care ar fi?

13 octombrie
De soare desfac nodul eşarfei, lenevesc în timp ce bătrînele în negru şi albastru închis fac paşi repezi pe trotuare, pe scări, pe mijlocul străzii. Nu ştiu unde vreau să mă duc şi mă las invizibil condusă de un domn cu ochelari fumurii, faţă de care păstrez o distanţă detectivistă; mergem împreună fără să ne cunoaştem, lent, cu paşii potriviţi, pînă ne pierdem în faţa Universităţii.

Trec nehotărîtă într-o zonă de blocuri înalte, cu pereţii pătaţi şi afumaţi, cu parterul întunecat de ierburi. Un băiat citeşte cu voce tare, stînd cu spatele lipit de paravanul "magazinului universal". Mai încolo, un cîntăreţ cu vioara apare şi dispare fantomatic cu fiecare om care îi trece prin faţă.

În Iaşi e acasă cînd e aglomerat, cînd în autobuze nu mai sunt scaune libere, cînd toate gogoşile unsuroase şi sărate dispar de pe raft, cînd ziarele prinse în cîrlige foşnesc şi trec din mînă în mînă. E acasă cînd zumzetul e atît de mare, încît nu mai contează numărul autobuzului sau locul de întîlnire. Ies aburi din clădiri, între Palatul Culturii şi Podu Roş nu e loc să arunci un ac. Oamenii trec unul de altul, se evită, se ciocnesc, se scuză, îşi strîng mîinile în semn de înţelegere.

Aveam un loc în oraş aproape ca o cochilie de melc, de fapt, ca o cochilie cu două deschideri, în care intram şi mă rătăceam: o dată în aprilie fără soare, o dată în septembrie cu hainele ude, o dată în mai ridicînd din umeri. Chiar şi în acest loc pluteşte acum muzică şi miros de carne arsă, miros de făină arsă, de plastic încins la soare. Pe celălalt drum, oamenii adunaţi în faţa Mitropoliei alcătuiesc un miriapod uriaş, obosit de aşteptare.

Pietrişul de pe aleile Casei Pogor scîrţîie, o femeie citeşte şi îşi leagănă copilul, cîţiva scriitori spun poveşti de acum 30 de ani şi rîd. În podul de la Pogor, unde se urcă pe o scară îngustă şi sucită, sunt expuse portretele aceloraşi scriitori. Ironic, nu aflu cine e fotograful, iar persoanele prins în fotografii se uită indiferent la ele însele. Afară, un tînăr în negru se ceartă la telefon cu iubita.

Şi cînd ţi-am spus ce ţi-am spus, tu…

Muzica îţi lasă o apăsare în piept, ca un gol de aer, ca după primul fum de ţigară. Fata care cîntă seamănă cu Katie Melua şi cînd îi spun asta, rîde discret. Aflu de trupa Univers, notez totul cu un aer serios, deşi văd cum rîsul şi zarva, strîngerea tobelor şi a microfoanelor schimbă trist impresia într-un fade out. Dar poate trist îmi vine să spun acum, după ce am stors povestea de amănunte şi scene, fiindcă atunci am trecut repede peste imaginea unui tînăr shakesperian, cu sacou negru şi bocanci, voit melancolic şi cinic pînă la a produce stînjeneală. Cinicii simpatici din autobuz s-ar fi dat la o parte la trecerea lui, şi-ar fi închis telefoanele, ar fi tăcut, drumul s-ar fi netezit, aşa încît nimeni nu trebuia să întindă mîna după bara orizontală de echilibru, care e ori prea sus ori înfierbîntată ori umedă.

Aud însă conversaţii în gol, sonerii stridente şi cîte o voce toropită. Cobor. În piaţa Eminescu, maeştii vechiturilor, antichităţilor şi obiectelor uitate s-au întins în faţa şirului de magazine şic. Ce vînd? Timbre, bani, ceşti, cercei, tablouri, fotolii, linguriţe îndoite, mănuşi, cărţi, un car, o păpuşă, un gramofon… La Sophia, cărţile stau să dărîme rafturile, sunt trei cărări înguste de trecere, dacă scoţi un volum la întîmplare, rişti să cadă toată construcţia şi altă privelişte, mai plăcută decît o prăbuşire de cărţi, care ar fi?

Pe domnul cu ochelari fumurii îl regăsesc spre seară; cînd cu cinci paşi înainte, cînd cu vreo şase în urmă, mergem împreună "acasă". Pe o bancă, două bătrîne mănîncă portocale şi vorbesc înduioşate de sarmale, preoţi şi vremea lor. O femeie merge cu un buchet de flori albe prin mijlocul străzii strigîndu-i Domnului să coboare pe pămînt.

Mihaela Butnaru

Iaşi-Bârlad, România

http://masa-pustie.blogspot.com/

Iaşi (şcoala)

Ascult Saint-Sains şi dau filă cu filă, volum cu volum din viaţă înapoi, pentru a căuta paginile la care am îndoit colţul, să le pot găsi mai repede întru aducere aminte...

Prima pagină este la Şcoala 22 din Tătăraşi, şcoala unde am terminat primele opt clase... şcoala unde îmi plăcea, deşi nimeni nu cred că a ştiut lucrul acesta, îmi plăcea să mă ascund cu orele în bibliotecă, să mă uit la cărţi, le ştiam pe de rost locul, ordinea, numele, autorii, mirosul, ştiam fiecare colţ de raft, fiecare muchie, fiecare culoare ştearsă de vreme. Îmi amintesc cum mă învoiam de la orele de lucru manual şi mă ascundeam în bibliotecă, în spatele rafturilor, nu, nu era mare sala, câţiva paşi şi ajungeai la geamurile înalte, alţi câţiva paşi şi te găseam la ultimul raft... Doamna (pe atunci, tovarăşa) bibliotecară... oare cum o chema?... mă ştia, uneori îmi răspundea din ochi la salutul meu tot din ochi şi eu mă duceam printre rafturi şi aşezam cărţile la locul lor, după autori sau după fuseseră înainte, aşa cum ştiam eu că trebuie să fie...
Cele mai mari emoţii au fost atunci când, peste ani, am deschis uşa bibliotecii, era aceeaşi doamnă bibliotecară, cu fire de păr alb şi eu aveam o carte în mână, cartea mea...

Iar toate numele acelea îmi rămân şi acum în minte şi se derulează pe strada copilăriei mele ca un fir al unei Ariadne şatene, oarecum înaltă, cu ochii căprui şi mâinile prea lungi, pe care o văd mereu că se ţine după mine ca o umbră prin ani...

Există undeva în cartierul Tătăraşi o uliţă, o alee care leagă strada Ion Creangă de Vasile Lupu... o alee pietruită pe vremea copilăriei mele, nu cred că are vreun nume, e doar o alee, pe care îmi plăcea să îmi fac drum în fiecare anotimp, ca şi cum aş fi urmărit trecerea vremii prin culoarul acela dintre oameni şi blocuri... Apoi am plecat spre Liceu şi Facultate, iar timpul trecut a început să se înghesuie în nuca în care am ascuns toamna cu o ultimă prima zi de şcoală şi să îi usuce miezul... Trec pe strada copilăriei şi am senzaţia că vremea se îngustează şi nimic nu mai e ca înainte acolo, aleea e asfaltată, oamenii sunt mai grăbiţi, mai machiaţi, mai cu măşti, blocurile parcă s-au micşorat, parcă au intrat în pământ, sunt oblice sau poate că eu merg la vale odată cu anii care se scurg precum apa de ploaie în canalul timpului...


Alina Manole
Iaşi

Virtualia (sau, cu Dali în tren despre cele patruzeci şi opt de trepte)

Dacă duci pumnul la ochi transformându-l într-un cornet, sub fina apăsare a vârfului degetului pe resortul imaginar ies din pură obiectivitate mai multe fotografii decât cifra patruzeci şi opt şi mai multe griuri colorate decât toate cele patruzeci şi opt de feluri de inspiraţie.

Eu am încredere în cele patruzeci şi opt feluri de a privi.

Pentru că întotdeauna toate lucrurile ce sunt demne de o privire, au fost aşezate pe o masă.

Erau aşadar pe masă, atât de multe lucruri mărunte încât mi-a fost greu să mă mai sprijin în coate, să nu le deranjez. Pe lumea aceasta, lucrurile mici sunt probabil inventate pentru mine şi cât să mă stârnească să fredonez : sunt mulţumită sunt mulţumită, sunt mulţumită, şi chiar dacă aceste lucruri au fost mici şi mărunte, sau au existat lucruri care au stat într-un picior, pe mesele acelea lucrurile le-am privit ca şi cum ar fi fost aduse din te miri ce colţuri de lume ce înainte au fost uitate într-o ambarcaţiune al cărui nume eu l-am uitat, dar semăna cumva cu un nume de insulă…

Acum. Aceste străluciri erau fine datorită unei lumini foarte, foarte…, mici obiecte ce licăreau pe ici pe colo, pe masă, printre paharele cu un lichid colorat, sticlele mici cu apă plată, un mic deget, un cub de ghiaţă pe cale să se topească într-o lingură de apă, un pahar special cu sirop de cireşe şi un pai.

Apoi pe altă masă, pachete de tigări, boluri cu salate, trei mâini, două degete ce se jucau leneş cu o brichetă. Pe o altă masă, un şirag de mărgele ce a ornat un sân pitit, patru mâini suprapuse unele peste altele, apoi o hârtie argintie şifonată în mâinile unui bărbat care ar fi trebuit să se nască pictor şi nu poet. Pe o altă masă, un zâmbet năpădit de furnici într-un colţ lângă o mânecă în mici caroiaje alb albastru. Două priviri. Trei ghemotoace de hârtie, două violete cochete şi patru coafuri inelate. Douăsprezece pahare cu picior, douăsprezece burtoase, ultima mărgică dintr-un colier şi puţin fum foarte aproape de un pahar, năpădind încăperea din hol înspre un înlăuntru.

Toate la un loc, ca un soi de ciorchine presat.

Dulceaţa lui, risipită în aer...

Mărgele asemănătoare apelor din vad scăpate după tunel, plete despletite ca dâmburile îmbrăcate cu muşchi, o mică plantă fragedă despicată în două privind după un fum, sporovăieli ca aerul de sub aripă sau ca cele mai netede dintre pietrele defileului pe unde am trecut, şi va mai trebui să spun că a fost vorba şi de o ghitara cu cel mai curat sunet pe care mi l-a transmis vreodată un bărbat: Capetele de verzuri brotăcel din marginea pădurii, pe când încercam să surprind aerul din mers. De aici, zgomotul verde al viţei de vie atât de asemănător cu picăturile de ploaie pe vrabiile mici.

Transilvania mea...Transmoldavia...

Şi din acest moment, poate din pricina agitaţiei prilejuite în strălucirile mărgelelor din ochi sau în amintirea subită a prafului sclipitor al drumului, strugurele de pe masă, hotărît să adopte o formă diferită, asemănătoare cumva cu aceea pe care văzuse că o iau sâmburii de nucă într-un material lemnos şi anotimpurile lungi pe care vor fi obligaţi să le petreacă împreună. Gândind astfel, el fu obligat să se micşoreze devenind un strugure-nucă foarte mic, din care n-a mai rămas după un timp decât un ciorchine fără boabe, atârnat de o mică îngrămadeală de stele..

Se învârtea ciorchinele ca o frunză de tei în zbor...

Şi apoi, cu fiecare moment care trecea, se mărea numărul lucrurilor ce le urmăreau pe celalalte ca într-un film despre un fluier cu patruzeci şi opt de găuri ce are în fiecare gaură un mic lucru cântat.

Am simţit cum ticăie timpul ritmul, foarte aproape de noi.

Am simţit câmpul galben de rapiţă sub galopul cailor roşii crescuţi dincolo de munţi..

Patruzeci şi opt de sâmburi de struguri s-au transformat apoi în seminţe de gînd, şi când m-am depărtat, rochiile de bal au devenit o mare întinsă mărginită de umbre ce ne-au îndepărtat de un mal.

Cele mai fine ierburi au o parte luminată şi una umbrită...

Jos, lângă casă, ştiu locul unde se poate sta cu o ceaşcă în mână, tihnit.

Acolo pe piatră, o floare stă nemişcată.

Dacă apăs cu degetele, zdrobesc boabele de strugure din gustarea mea, şi dacă vreau să-mi aduc aminte, nu izbutesc să văd decât clipocitul luminii foarte, foarte…, care tremura deasupra unei uşi deschise. Un fel de licurici.

Undeva, o frunză foarte, foarte altfel de verde, poartă o mică fustă şi se învârte ameţitor din ea…

Eu am pe suflet un artist care a pictat în Iaşi o biserică...

Dana Ştefan
Oradea, România

( foto: pictură de Petru Bălăunţescu)

radacini

locuri ce ne-au placut
locuri ce nu ne-a placut
locuri ce ne-au ramas in amintire
locuri unde ne-am intoarce mereu

ete fleoshc, ce mai reteta;)) ce nu inteleg exact din prima e de ce ie toate intrebarile la perfect compus… adica chiar daca nu locuiesti pentru moment in iasi, tot mai poti spune locuri care imi plac in iasi etcetera, ca ma gandesc ca iasul exista inca si io nu vaz de ce ar disparea in viitorul apropiat :) si daca tot m-am apucat sa scriu despre iasi, sa-mi exprim o “dilema” personala: de ce se spune iasul si nu iasii :) de ce iasului si nu iasilor? pentru ca mie forma nearticulata deja mi se pare la plural… habar n-am daca e corect, dar asa imi suna… la fel si cu bucurestiul/ bucurestii… tot in opinia mea:)

bun, ce imi place in iasi, pentru ca mi-s inca localnica si pentru ca nu cred ca orasul va disparea curand:) … a, sau mai e o varianta: sa imi fi placut ceva mai demult si sa nu-mi mai placa acum, fie pentru ca s-a uratit, fie pentru ca m-am skimbat io… mmmm, as spune putin altceva: n-am umblat foarte mult prin tara, cu atat mai putin prin lume, dar am vazut cate ceva; in plus, n-am stat niciodata undeva foarte mult, doar vizite, plimbari, vacante, chestii de genul asta… si cea mai stranie senzatie am incercat-o dupa vreo doo saptamani petrecute in vizita la vio, prietena mea care locuieste de ceva vreme intr-un orasel nemtesc. De prisos sa spun ca acolo mi s-a parut ca sunt in alta lume (ce truism :) ) , una din aceea in care nimic nu e in plus, nimic in minus, nu pot spune ca e perfecta pentru ca e clar ca nu e asa, dar tendinta mandibulei inferioare sa o paraseasca deseori pe cea superioara :) numai ca, spre surprinderea mea, abia asteptam sa ajung acasa, la mine, in prapaditul meu de oras… adica da, atitudinea mea fata de iasi e ca e un prapadit de oras, doar ca am, Doamne, am radacini aici… m-a surprins foarte tare sa ma simt emotionata ca ajung acasa si m-a surprins ca pentru prima data nu ma deranjau manelele date la maxim (cum altfel?) de la casele de peste bahlui, nici ca urlau si se incaierau cainii noaptea, nici ca nu veneau tramvaiele la timp, dar, oricum, nimic nu se compara cu fericirea de a intelege tot ce se vorbeste in jurul meu si de a reusi sa ma fac inteleasa (cel putin aparent:) )…
am umblat mult pe jos atunci prin oras, eram pur si simplu radioasa si extrem de toleranta fata de multe lucruri si atitudini pe care de obicei le bestelesc la mine in targ :)

ma tot gandesc la “locuri ce ne-au placut” … si tot nu pot sa spun unul… nu cred ca e un loc in care sa ma simt eu bine cand ma duc singura… cred ca e foarte subiectiv, e ceva de genul ca mi-a placut la terasa “vanatorul” pentru ca am fost de cateva ori cu A si am discutam mult si pana la prasele, asa cum numai cu el puteam discuta sau, da, mi-a placut si mie la irish pub cand am fost cu vio acum cativa ani si pentru ca era o zapada de un metru si ningea infernal, eram singurele cliente, si ospatarul s-au purtat cu noi excelent… dar daca ma duc singura la “vanatorul” in mod sigur nu ma voi simti la fel, asa cum si daca merg cu altcineva, nu va fi la fel, desi e posibil sa-mi placa din nou :) pot sa spun ca mi-a placut mult sa ma plimb pe strazi absolut neumblate ale iasilor, undeva intre spitalul spiridon si sararie… unde sunt case cu istorii intregi, unele le stia A, altele le-am aflat plimbandu-ne… facand descoperiri de genul “wow, ce casa cula… dar, uite, e parcata masina marelui X… fii atent ce casa si-a tras…:) “
ramanand in zona, am niste amintiri fabuloase din gradina unde e bojdeuca lui creanga, loc in care am ajuns peste ani cu alti cunoscuti care vizitau orasul si am zis, trebuie sa mergem la bojdeuca… mmmmm, n-a mai fost la fel… nici gradina, nici eu, nici atmosfera…
insa un loc in care m-am simti mereu la fel, evident, minunat, este turnul Goliei… scarile in spirala si zidurile de sute de ani, clopotnita, privelistea de deasupra orasului… must see :)
de departe copoul e o zona in care gasesti orice, e o oaza in felul lui, doar ca in ultimii ani birourile de unde mi-am tot luat banutzul cel de toate zilele au fost numai in copou, de la parcul expozitie si mai sus, apoi si mai sus :) asa ca tot incercam sa ma plimb prin alte locuri, dar ajungeam invariabil in copou- e adevarat ca nici orasul nu e foarte mare :)
un loc unde imi placea sa merg tot pentru privelistea de deasupra orasului era cofetaria de la etajul 13 de la hotelul unirea… a disparut o vreme, dar de curand am vazut lumina acolo, asa ca e posibil sa iti poti savura iar vreo merinda, vreo cafea ceva, de deasupra :)
normal ca imi place si mie sa haladuiesc prin padurea de la bucium si pe vremuri am mancat pe terasa de la motel…:) iarasi… se vede chiar tot orasul de sus :) si daca se mai imbina si cu apusul de soare, e chiar o fericire, de care eu am avut parte :) motelul a fost inchis multi ani, dar se va redeschide in curand, in mod sigur, si stiu si cine l-a cumparat ;)
mi-a placut si la ciurbesti, dar mi-a placut tot pentru ca am fost cu lume cu care am facut foc de tabara si am facut mici si am bauuuuuuut si iar am mancat si iar am bauuuuut :)
sa nu uit sa zic de ciric:) acolo vara, e un loc care pare virgin, e ca in delta :) e liniste si salbatic, frumos, frumos…

ce nu-mi place in iasi nu imi place in genere cred… adica locurile care gem de saracie si tiganie si mizerie si… sunt destule intr-un oras asa sarac ca iasii… era o stradutza absolut imputita cum iesi din strada arcu spre uzinei… e o scurtatura din centru spre casa pentru mine.. dar e oribil… brrrr… cad casele pe tine… acum am vazut ca au termopane.. adik zidurile tot par ca se prabusesc, dar au geam termopan :) si mai e un loc unde nu-mi place: in dacia, inspre capatul orasului… e seara o atmosfera pe-acolo de lipsesc doar butoaiele in care arde focul si la care se incalzesc oamenii strazii… sinistru loc… brrrr... de fapt acum s-a mai eterogenizat zona si orasul in general: pe vremuri erau saracii in niste locuri fixe si bogatii in altele- si de fapt mare branza n-am spus pentru ca pe vremuri era toata lumea saraca- in tot cazul, erau cartiere muncitoresti si zone mai selecte., mai spalate; acum in blocurile rau famate s-au mutat oameni cu masina de la firma, studenti care stau cu kirie etc. si normal ca blocurile alea care aratau ca niste cutii imense su gauri negre in loc de geamuri, acum, incep sa arate ca locuite de oameni…

Ce-a inghitit trecutul

Asa, pe sarite, din capcanele si meandrele memoriei, locuri din Iasi care nu mai sint...

- cofetaria din Podu Ros unde se vindeau pestisori la punga (acadele colorate in dungi) (ultima oara cind am trecut pe acolo erau vopsite geamurile de cel putin un an-doi si nu parea sa mai miste ceva inauntru)
- pe Lapusneanu o patiserie cu lapte batut, gen La varice, pe care nu stiu daca am cunoscut-o in frageda pruncie sau mi s-a povestit despre (pe unde e acum anticariatul)
- la vechea hala o autoservire cu mincare gatita, la care mergeai cu tava si era ca o cantina, foarte interesant; in alte vremuri, mai tirziu, tot la hala centrala, o cofetarie unde se vindea prajitura padurea neagra (de altfel tort feliat) cu mot de cireasa rosie, o nebunie mica
- chioscul de inghetata de linga posta, unde era vinzator Mos Cartof
- tot din cartierul Alexandru, la scurt timp dupa revolutie, se deschisese o pensiune (imediat linga Mos Cartof) unde minca vio cind iesea de la scoala, foarte faina idee, pacat ca s-a inchis...
(acum ezit, e posibil sa fi fiintat in ultimele clipe ale comunismului)
- patiseria de mai la vale de Liceul (in vremea aia) National, cind pauza mare era de 20 de minute si macedoniile delicioase... (adica patiseria de aproape de intersectia cu Strada Garii, cu pizzeria Metro-Pizza la etaj)...
- Podul de Lemn...

si cite n-ar mai fi...

Orasul MEU!
Aici e si mai delicat momentul, pentru ca desi nu pocneam de fericire in orasul natal, l-am iubit pasional, mai ales dupa ce-am plecat de-acolo constientizind eu aspectul asta. In plus, de cite ori ma intorceam, nu-mi placea si pace, dar cum decolam, cum ma apuca un dor! Iar in vara asta spun cu mina pe inima mi-a placut extrem.

Top-ul meu:
P I A T A V O I E V O Z I L O R fiindca am copilarit acolo si inca am radacinile infipte bine in solul rodnic (de la mozaic)
centrul nucleului buricului cartierului Alexandru - unde s-au intimplat atitea de mi-ar trebui ani sa redescopar tot si totul n-ar fi decit ramasite, cioburi, petale dintr-o serie, dar ce-mi amintesc acum:
primele mele dragoste
rescrierea istoriei Ciresarilor, cu trupa lui Papuc, cu coduri secrete, ticalosii conspirative, intilnirea la cei trei plopi, lasatul biletelor in plopii gemeni
gradina fratilor B.
scoala 13
iesirile (chiulul in generala, floare rara la elevii buni, la scoala din cartier) pe malul Bahluiului
drumul spre casa (scoala fiind la 5 minute, eu avind uneori nevoie de 30)
Oraselul Copiilor si toate peripetiile
pe malul Bahluiului si pe dealurile de mai incolo datul cu sania cu mama si cu Alec
picnicurile la padure (dupa care nu ma innebuneam la vremea aia, dar erau faine)
turele cu bicicleta, eu si Alec calarind simultan una, si soneriile fantastice inventate de el
dovezile de curaj si mersul cu bicicleta pina la podul cu tramvaiele si coborit tot podul, ca mergea uns
toate jocurile de la bloc si mai apoi plimbatul fara scop prin parc cind am mai crescut si nu ne mai jucam, ca deh, eram mari! si ne uitam dupa baieti si stateam pe banca si veneau vecinii mai mari si se asezau si ei si vorbeau de-ale lor si noi ne caram cu coada-ntre picioare
Piata Voievozilor asta n-are nici o treaba cu vreun voievod, adica eu una n-am vazut asa ceva prin sector, dar e un nume destul de poetic si e un parc in forma de T in cartierul meu si mai e si numele strazii pe care am locuit, anume strada Piata Voievozilor. Foarte frumos, parerea mea, normal!

Trecem la celelalte puncte de atractie.
O sa aleg la numarul doi zona Palatul Culturii (pentru ca am o afectiune uriasa pentru Biblioteca judeteana Gh. Asachi care se afla intr-o aripa acolo), cu teatrul de vara, treptele din fata unde ieseam la fumat, parculetul din fata cu tunurile, ruinele zidului unde era asa de romantic, biserica Sf. Nicolae Domnesc care se incadreaza grozav in peisaj, la fel cu Casa lui Dosoftei si in continuare hotelul Moldova, Orizont (cred), Tribunalul, mergind pina la teatrul de copii (si tineret presupun) Luceafarul si parcul care este in miezul acestor chestiuni. Aceasta zona o asociez unei alte virste a existentei mele, cind deja aveam voie sa parasesc singura cartierul si cind nu ma mai regaseam cine stie ce in parc..., plus doua virste afective, adica am avut doua pasiuni relativ serioase localizate in sectorul ala, deh...

Numarul trei e Copoul, desi e chiar dificil, ... pornind cumva de la mama bazei si anume Gara si Vama Veche, pentru ca insemnau in prima faza parasirea cartierului, care, dupa cum spuneam mai devreme, nu era chiar o nimica toata in prima faza... apoi Ripa Galbena si intersectia de la capatului Bulevardului Independentei, plus gelateria si mai apoi si patiseria de pe stinga cum urci, care acum am impresia ca nu mai sint, iar pe dreapta departe biblioteca de la filosofie, apoi pe stinga BCU (biblioteca centrala universitara), mai pe scurt Eminescu, punct de referinta in geografia Iasului (dupa parerea mea, adica eu am avut intilniri girla la piciorul lui Eminescu), pe dreapta iar (deja urcam pe Copou) avem un parculet romantic unde, atentie, sint statuile Voievozilor (unde se pupa unii intr-o veselie) si de care ma leaga oaresce amintiri de tinerete involburata, iar in aceasta nebunie in mijloc este un rond care era pe jumatate inchis pe vremea celebrelor Fetes de la Musique, long long time ago, acum nici nu stiu daca se mai tin... in fata Casei Studentilor.
In parculetul de mai sus mai era fosta Casa a Pionierilor unde am fost la cor si care ori e in renovare acum, ori e in aceeasi stare de super paragina si parasire in care am regasit-o cind am mai fost prin zona, trist. De aici se intra deja spre Pogor cu parcul aferent si bine-inteles, dupa colt, barul, dac-o mai fi, Kings (care era intr-un garaj).
Inapoi la Bulevard, care daca nu ma-nsel se cheama acum Carol sau cam asa ceva, chestie total de doi bani, daca ma-ntrebati, Institul nu stiu de care, fostul Radio Hit pe partea ailalta, cu amintirea crismei Paradis pe care-am prins-o chiar inainte de deces, apoi bolta si barul din bolta si o librarie acolo si una mai la vale si sus am jucat sah intr-o duminica, apoi vine mind bank (!) cu niste bloculete nebunatice in spate, vis-a-vis salba de barulete noi si Spitalul Armatei cred, fosta Casa Armatei iar pe stinga (spun fosta pentru ca imi pare ca a ajuns altceva intre timp...) si Casa Universitarilor, pe numele ei de cod CUI, cu o foarte frumoasa terasa si cu chelneritele din garda veche care ziceau "mai, e de-o nesimtire grasa, a!"
Si-apoi avem UNIVERSITATEA, cu vestitul corp A, unde mi-am tiriit si eu ciolanele, B si vizavi C si facultatea de info! Plus un barulet intre ele, plus biblioteci, plus parcuri, plus camine! Caminele, pai sint girla! Apoi cantina! Apoi Teia (pour les connaisseurs)! Centre culturale, complexul Copou, Parcul Copou cu teiul si muzeul lui Eminescu si statuia si turnatoria si cei 4 lei ascunsi sub o piatra, fostul cinematograf, iar o librarie, apoi o zona nu chiar fascinanta, citeva statui, dealul urca si deodata, paf, inca un parc, al Expozitiei! Ce-o fi expus acolo nu cunosc, dar oricum imediat dam de Gradina Botanica, dar asta dupa ce trecem de (daca o mai fi) fotograful cu ursul impaiat care arata ingrozitor si tadam, Casa Vinatorului, o bere, un mic, phii, ce-mi lasa gura apa! Si mai avem o casa veche cu balcon pe care am suspectat-o eu mereu ca ar avea vreo legatura cu Medelenii, cu casa familiei Deleanu din Iasi adica. N-am voie sa visez?!
Si Gradina Botanica e chiar frumusica, marisoara, peisaje nebunii deschideri, a, si plante, lacusoare, trandafiri, banci, tot tacimul, nu ma prea incinta taxa de intrare si am sarit gardul de citeva ori...

* trei locuri care nu-mi plac in mod deosebit in Iasi
zona industriala, Bularga, zona Sirajului, desi acolo e Biserica Frumoasa, care e deosebita, zice-se.
Triste mi se par cartierele Mircea, Galata si Canta. Asa cum am scris, triste, parca e griul mai intens or mai sters, cum doriti. Si nu-s eu in vreun fel atasata de ele.

* trei locuri in care imi place sa ies cu prietenii (sau cinci, hai sase, dupa deliberari)
obligatoriu terasa Corso, care e cea mai frumoasa terasa din lume (parerea mea); barul-restaurant Manhattan din Tudor (unde in lipsa de ciorba de burta e digerabila si ciorba radauteana) a, da, si Irish Pub-ul, care e fain si-nauntru, si-n afara (mai precis aveau cel putin acum citiva ani in spate o gradina foarte faina, care mie imi aducea a ceva japonez, cu un podet peste o balta, o nebunie ce mai, plus Bolta Rece, Casa Pogor (in vale) si doar pentru rezonanta Trei Sarmale (in sensul ca am fost cind eram plod si nu retin mare lucru, dar e si la cotitura cu Plopii fara sot, deci merita)

* trei lucruri pe care nu le-ar intelege un strain in Iasi
conditiile din transportul in comun? discrepanta complex comercial ieftin/vs/Mall? dezinteresul local pentru cultura? (adica, citi dintre noi/voi vizitati constant muzee? Aveam la un moment dat o meditatie si in drum treceam pe linga casa unde s-a nascut George Topirceanu (sau unde a trait, creat, na, ca am uitat) si mi-am tot propus sa intru macar o data, dar nu mi-a reusit intreprinderea neintreprinsa...)

* cel mai de fite cartier - nu cunosc, presupun ca Sararie? Zona tribunalului? Independentei? Centru-Copou? Oricum pe unde apartamentele au niste preturi de iti sare basca de emotie (considerind ca pe Sararie ar fi apartamente, da? Acolo mi se pare un monument de nebunie casa lui Vlasov.) Nu ca in rest ar fi casele ieftine rau...

* cel mai urit cartier - pai din alea triste cred.

N-au incaput la catastif la alea bune si remarcabile si tot tacimul Stefan cel Mare (strada sau ce-o fi), strada Cuza-Voda, care ma tem ca acus-acus cade, centrul cu Piata Unirii si hotelul Unirea cu privelistea de la etajul 13, strada Lapusneanu si Liceul National... ba chiar si Saulescu, strada.

Mon Iasi

Cel mai mult si mai mult imi place la Iasi Piata Voievozilor, si chiar am niste momente preferate. Primul ar fi iarna, cind ninge mult si e totul alb si curatel si laaarg asa inconjurat de blocuri, si ies o gramada de copii si se face o larma de nedescris, mai ales seara cind se aprind luminile si este o nebunie. Al doilea ar fi vara seara cind se lasa racoarea si oamenii nu mai pot sta in case de cald si ies afara si stau acolo, dorm pe iarba, pe banci, se plimba, joaca bedminton, deci sunt nopti albe de vara, un vel de las vegas al estului salbatic se poate spune.

Apoi imi place in Iasi aglomeratia de pe strada, fie ca e pe Stefan cel Mare, Independentei sau Universitate. Normal, momentul cel mai fain pentru aglomeratia asta este inceputul lunii Octombrie – zic eu, pentru ca incep studentii scoala si vin si sarbatorile Iasiului, cind e mega balamuc. Pentru cine e fan aglomeratie, pai la Sf. Parascheva se vindeca definitiv. Ca sa aleg un loc clar si clar, am sa zic totusi pe Copou, pentru ca e cel mai tembelizat loc in Septembrie - Octombrie, cind incep admiterile, cazarile, revederile, vederile si cind orasul innebuneste.

Am sa spun Bucium, al treilea, sus pe deal la Releu, pentru ca se vede fain Iasiul de acolo, ziua ca ziua, dar noaptea se vede frumos, e ca la americani, vin copchiii cu masinile le parcheaza pe platou si stau acolo in masina si fac prostii, cu orasul la picioarele lor. Bineinteles ca e fuarte frumos si ziua, acolo vara este nebunie cind se duce lumea si baga gratare si prajeli si bronzuri, sa te tii… Dar daca n-ar fi toate astea, daca lumea ar fi cuminte, la Releu tot ar fi fain, asa ne spun si strainii care si acolo sunt dusi, care se uita aaa vaaai ce frumos se vedeee, dar acolo ce e?... dar acolo?...

Am omis o gramazimea de locuri, dar am zis sa fie ceva vechi, ceva imprumutat si ceva albastru ...

Salutari de la Iasi sau un fel de Iarba verde de Acasa

Intentia:
gandurile noastre scrise despre Iasi

Subiectii:
ieseni
trecatori simpli si complecsi prin targul Iesilor

Despre:
locuri ce ne-au placut
locuri ce nu ne-a placut
locuri ce ne-au ramas in amintire
locuri unde ne-am intoarce mereu

Vă aşteptăm!

Echipa editorială a Proiectului "The Best of Iaşi"