Dimineţi provinciale

O altă zi, aceleaşi obişnuinţe, cărări bătute şi răsbătute. Primul semnal al alarmei la 6,30, acelaşi ufff....altă zi de muncă, acelaşi maxi-taxi obosit, observaţia şi micro-studiul de situaţii şi caractere în lipsă de altceva de fiecare dimineaţă. Cobor în parcarea de la Casa studenţilor. Adulmec seninul urcînd la deal spre Copou. O văd. În fiecare dimineaţă o văd. Mignionă, rotofeie, nu plină, mai mult puhav-cărnoasă, cu pletele în şuviţe rebele pe spate, mereu în aceeaşi haină lalîie şi pantaloni cu talia joasă, lălîi şi ei, ghete botoase, cu talpa exagerat groasă ce îţi atrag privirile fără să vrei. Coboară dealul cu capul înclinat într-o parte cu acelaşi zîmbet pe buze şi ochelarii pe nas. Te întrebi cui zîmbeşte aşa în fiecare dimineaţă. Nu are vîrstă. Ar putea fi adolescentă sau femeie tînără dar şi copil. Nu pare conectată la fire şi cabluri dar nu ţi-o poţi imagina decît cu căştile pe urechi. Frapează prin aerul de străină, nu pare din lumea noastră, o învăluie un fel de ceaţă străvezie cu irizări trandafirii, fiindu-i totodată scut şi lume. Poate de aceea zîmbeşte mereu, sieşi.

Aştept verdele semaforului cugetînd la toţi pensionarii dimineţilor mele, chipuri familiare pe care le revăd zilnic în drumul spre serviciu. Un fel de parte din decorul personal, figurine de porţelan, ne suntem unii altora bibelouri. După unii ne putem fixa ceasurile, în funcţie de locul în care ne reîntîlnim dimineaţa. La Bibliotecă e doamna în vîrstă, îmbrăcată în pantaloni negri, pană. Păşeşte legănat, repartizîndu-şi centrul de greutate cînd pe un picior, cînd pe celălalt, ilustrarea perfectă a dictonului grăbeşte-te încet. Mai sus, în dreptul Institutului de Sănătate Publică mă intersectez cu o altă doamnă, cu înfăţişare plăcută, cred că are peste 55 de ani dar se poate lesne vedea că a fost frumoasă. Şi cochetă. Încă mai este. E mereu îmbrăcată în ton cu moda, o percepi neconformistă şi artistă, tunsă scurt, băieţeşte, vopsită blond cenuşiu, cu greu îmi reprim impulsul de a nu întoarce capul după ea, admirativ, desigur. Fusta uşor deasupra genunchiului, ciorapul cu linie fină vag bănuit între linia fustei şi marginea cizmei înalte din piele, de la spate nu îi dai mai mult de 30-35 de ani. Traversînd la Bibliotecă fac o piruetă bruscă, azi nu voi merge pe drumul ştiut, o iau pe lîngă Biserica Sf. Parascheva urcînd la Policlinică prin spate, printre blocurile vechi din Păcurari unde mai există, încă, un parc, mă rog, un fel de spaţiu rămas nedefrişat de onor primăria şi sper că aşa să rămînă şi în continuare. O oază de pădure între betoane. Uneori, dacă ai noroc, poţi vedeai 4-5 veveriţe zburătăcindu-se printre copaci. Îmi sînt dragi-dragi şi zilele cu veveriţe-mi sînt de dinspre lumină.

Azi e o altfel de zi, concluzionez, una în care sînt hotărîtă să merg pe alte drumuri, să respir lumină, să aştept la colţ primăvara. Şi am văzut şi un copac înflorit.

Gabriela Petrache, Iaşi

La bloc

Aveam şapte ani cînd ne-am mutat de la casă la bloc ceea ce la vremea respectivă era o mişcare bună, mai ales că respectiva casă era locuinţă de serviciu, de fapt o căsoaie de dimensiuni medii cu trei intrări separate, gard în gard cu Compania de Pompieri şi în care locuiau trei familii de, evident, pompieri. Tatăl meu intra în curtea unităţii printr-o despărţitură făcută anume în gard. Noi aveam două camere, din curte intrai direct într-o bucătărie care servea şi de dormitor şi de sufragerie şi de loc de joacă, al meu fiind spaţiul dintre sobă si canapea, pe numele ei adevărat dormeză, unde sub două scaune închipuiam palat pentru păpuşi. Cu peştele albastru nu aveam voie să mă joc, dar uneori, cînd nu era tata prin preajmă mama îmi dădea. Mult mai tîrziu, cînd puştiul meu avea 3 ani iar eu primisem cadou de la soacra un cal verde cam oribil aveam să înţeleg de ce. Şi mai aveam în curte un nuc bătrîn unde îmi agăţase tata un leagăn din lemn şi în care îmi plăcea să-l aştept cînd se întorcea de la serviciu şi îmi aducea alviţă, dar nu chestia asta care se vinde azi drept alviţă sau nuga şi e o vîscozitate imposibil de mestecat că ţi se lipeşte de toate măselele ci o cremă de vis, cu un gust aproape intraductibil, probabil din lipsă de comparaţie şi ambalată în cutiuţe din plastic şi o mîncai cu linguriţa. Mmmm...o bunătate. Îmi amintesc şi de o grădină minusculă în care mama plantase flori, iar tatăl meu adusese nişte răsaduri de roşii care se făceau uriaşe, mîndria familiei, cărnoase şi cu gust de....roşii şi tanti Banu mereu venea la mama să împrumute pătrunjel sau o roşie de pus în tocăniţă şi mama îi dădea doar să plece mai repede de la noi pentru că de fiecare dată după ce venea mă durea rău capul şi plîngeam de nu mă putea ostoi pînă nu-mi zicea de trei ori Tatăl nostru. De fapt aveau şi ei o bucăţică de teren în faţa intrării lor dar credeau că pătrunjeii, roşiile şi alte alea sînt generaţii de soiuri spontanee. De fapt mă pornisem să vorbesc despre cu totul altceva, despre impactul cu noua noastră casă, un apartament cu trei camere, balcon si wc în casă, la vremea respectivă o minune. Noul cartier muncitoresc Alexandru cel Bun de fapt nu prea exista decît în viziunea unor respectabile cadre de partid, la momentul acela era doar un imens teren viran, o droaie de bălării şi trei blocuri aproape gata în trei puncte cardinale. De fapt două şi şcoala. Prima zi în casă nouă a fost fascinantă, casa încă nemobilată părea imensă, o rubedenie de la ţară m-a purtat de mînă prin ţinuturi necunoscute şi cam sălbatice pînă la şcoală, apoi după amiaza cînd m-a adus înapoi am mîncat cu totii pe o masă mare-mare acoperită cu ziare salam cu pîine şi roşii. După geam se plimbau pe schele nişte umbre mari care văruiau faţada şi una şi-a lipit nasul de geam zîmbindu-ne cam tare, cred că se răspîndise mirosul de salam şi îi era foame. Şi mă simteam ca Alice în ţara minunilor dar eu nu ştiam pentru că pe Alice am cunoscut-o vreo doi ani mai tîrziu. Apoi a venit duminica şi m-a trezit sunet de clopotei şi nici asta nu prea ştiam ce e pînă nu am ieşit în balcon şi am constatat că turme de oi păşteau vitejeşte viitorul gazon al viitorului cartier. Cred că tot cam atunci s-a mai întîmplat o minune, într-o dimineaţă cînd am dat să ieşim pe uşa blocului n-am mai reuşit, era o mare de apă băloasă, iinundaţieeee. Inundaţie? Aha, deci atunci cînd nu mergi trei zile la şcoală e inundaţia. Ce bucurieee!!!! Nu era o chestie prea rea, stăteam la etajul trei şi eram optimistă că nu va creşte atît de mult, mai rău cu cei de la parter. De atunci mi-a mai rămas o imagine pe care nu pot s-o uit, ieşisem în balcon să privesc imensitatea aceea de apă, blocurile păreau că plutesc, în grădiniţa din faţa blocului, deja devenise o grădiniţă şi oile nu mai păşteau demult pe acolo, în grădiniţa aceea rămăsese deasupra apei un singur trandafir roşu, stătea drept, perfect vertical, părea că luptă cu toate puterile să supravieţuiască, aproape îi puteai vedea efortul de a se înălţa deasupra apei, încă puţin, hai, încă puţin. Aş fi vrut să cobor, să-l salvez, probabil aş fi făcut-o dacă mama ar fi fost mai puţin vigilentă şi totuşi, mă gîndeam, tăindu-l....l-aş fi salvat? Îl păstrez în amintire de atunci în galeria eroilor personali.


Gabriela Petrache, Iaşi

In cautarea magnoliilor inflorite pe cararile Iasului

Cu multi ani in urma mi-am facut un obicei, bun as zice, ca in orice inceput de primavara, sfarsit de martie sau inceput de aprilie, depinde de cat de grea a fost iarna, sa fac un tur sa vad de aproape magnoliile inflorite. Imi spun de multe ori ca le-am mai vazut, ca nu e o noutate pentru mine, dar nu ma atrag numai fluturarile catifelate alb-galbui ale florilor, ci si locurile in care le gasesc, locuri pe care cu timpul am invatat sa le simt ca fiind “ale mele”.
Prima oprire o fac in fata Palatului Roznovanu. Pe strada Stefan cel Mare ma aflu in fata unei venerabile institutii, Primaria, si de fiecare data un fior ma incearca la gandul ca as putea fi apostrofata de personalul care asigura paza (pana acum nu mi s-a intamplat sa fiu in vreun fel interpelata) pentru ca ma apropii nesabuit de mult de aceasta minune a naturii care ma face sa visez cu ochii deschisi: iata, fizic ma aflu fata in fata cu Catedrala Mitropolitana, (maiestuasa aparitie, chiar daca astazi pare un venerabil invalid in atele care de multa vreme asteapta vindecarea), dar uitandu-ma la magnolia inflorita ma las purtata de ochii mintii intr-o gradina japoneza. Cum n-am fost niciodata in Tara Soarelui Rasare, poate doar in vis, regret doar ca aceste prea delicate flori de origine asiatica au o perioada de inflorire atat de scurta.
Imi urmez calea pe Stefan cel Mare inspre Palatul Culturii si dupa ce ma inchin trecand de Manastirea Sfintii Trei Ierarhi imi amintesc de Dimitrie Cantemir, domnitorul-carturar ce-si doarme acolo somnul ocrotit de sfinti, iar in fata Prefecturii salut din mers mai multe magnolii tinere care si-au imbracat ramurile cu florile-fluturi. Iau un mijloc de transport din fata Magazinului Moldova, de curand devenit Mall, pentru ca trebuie sa traversez Podu-Ros, apoi pasarela spre CUG si sa trec pe la Spitalul de Recuperare unde am descoperit de cativa ani arbori de magnolii care, fiind mai tineri, abia daca au cateva inflorescente si chiar ma bucur cand vad ca nu am ratat intalnirea cu aceste flori pe care am invatat sa le iubesc. Mai stiu o magnolie uriasa pe care n-o pot vedea in fiecare an in perioada de inflorire, dat fiind faptul ca se afla pe o alee in fata portii Cimitirului Eroilor de la Eternitate si imi este de multe ori ceva mai greu sa ajung in Tatarasi, acest cartier nu este in drumul meu si, cum spirala timpului isi ingusteaza cochilia de la an la an, voi ajunge probabil sa ma bucur de vederea unui singur arbust, caci daca am vazut o floare e ca si cum le-am vazut pe toate, nu-i asa?

Simona Morarescu, Iasi

Şi altă privelişte, mai plăcută decît o prăbuşire de cărţi, care ar fi?

13 octombrie
De soare desfac nodul eşarfei, lenevesc în timp ce bătrînele în negru şi albastru închis fac paşi repezi pe trotuare, pe scări, pe mijlocul străzii. Nu ştiu unde vreau să mă duc şi mă las invizibil condusă de un domn cu ochelari fumurii, faţă de care păstrez o distanţă detectivistă; mergem împreună fără să ne cunoaştem, lent, cu paşii potriviţi, pînă ne pierdem în faţa Universităţii.

Trec nehotărîtă într-o zonă de blocuri înalte, cu pereţii pătaţi şi afumaţi, cu parterul întunecat de ierburi. Un băiat citeşte cu voce tare, stînd cu spatele lipit de paravanul "magazinului universal". Mai încolo, un cîntăreţ cu vioara apare şi dispare fantomatic cu fiecare om care îi trece prin faţă.

În Iaşi e acasă cînd e aglomerat, cînd în autobuze nu mai sunt scaune libere, cînd toate gogoşile unsuroase şi sărate dispar de pe raft, cînd ziarele prinse în cîrlige foşnesc şi trec din mînă în mînă. E acasă cînd zumzetul e atît de mare, încît nu mai contează numărul autobuzului sau locul de întîlnire. Ies aburi din clădiri, între Palatul Culturii şi Podu Roş nu e loc să arunci un ac. Oamenii trec unul de altul, se evită, se ciocnesc, se scuză, îşi strîng mîinile în semn de înţelegere.

Aveam un loc în oraş aproape ca o cochilie de melc, de fapt, ca o cochilie cu două deschideri, în care intram şi mă rătăceam: o dată în aprilie fără soare, o dată în septembrie cu hainele ude, o dată în mai ridicînd din umeri. Chiar şi în acest loc pluteşte acum muzică şi miros de carne arsă, miros de făină arsă, de plastic încins la soare. Pe celălalt drum, oamenii adunaţi în faţa Mitropoliei alcătuiesc un miriapod uriaş, obosit de aşteptare.

Pietrişul de pe aleile Casei Pogor scîrţîie, o femeie citeşte şi îşi leagănă copilul, cîţiva scriitori spun poveşti de acum 30 de ani şi rîd. În podul de la Pogor, unde se urcă pe o scară îngustă şi sucită, sunt expuse portretele aceloraşi scriitori. Ironic, nu aflu cine e fotograful, iar persoanele prins în fotografii se uită indiferent la ele însele. Afară, un tînăr în negru se ceartă la telefon cu iubita.

Şi cînd ţi-am spus ce ţi-am spus, tu…

Muzica îţi lasă o apăsare în piept, ca un gol de aer, ca după primul fum de ţigară. Fata care cîntă seamănă cu Katie Melua şi cînd îi spun asta, rîde discret. Aflu de trupa Univers, notez totul cu un aer serios, deşi văd cum rîsul şi zarva, strîngerea tobelor şi a microfoanelor schimbă trist impresia într-un fade out. Dar poate trist îmi vine să spun acum, după ce am stors povestea de amănunte şi scene, fiindcă atunci am trecut repede peste imaginea unui tînăr shakesperian, cu sacou negru şi bocanci, voit melancolic şi cinic pînă la a produce stînjeneală. Cinicii simpatici din autobuz s-ar fi dat la o parte la trecerea lui, şi-ar fi închis telefoanele, ar fi tăcut, drumul s-ar fi netezit, aşa încît nimeni nu trebuia să întindă mîna după bara orizontală de echilibru, care e ori prea sus ori înfierbîntată ori umedă.

Aud însă conversaţii în gol, sonerii stridente şi cîte o voce toropită. Cobor. În piaţa Eminescu, maeştii vechiturilor, antichităţilor şi obiectelor uitate s-au întins în faţa şirului de magazine şic. Ce vînd? Timbre, bani, ceşti, cercei, tablouri, fotolii, linguriţe îndoite, mănuşi, cărţi, un car, o păpuşă, un gramofon… La Sophia, cărţile stau să dărîme rafturile, sunt trei cărări înguste de trecere, dacă scoţi un volum la întîmplare, rişti să cadă toată construcţia şi altă privelişte, mai plăcută decît o prăbuşire de cărţi, care ar fi?

Pe domnul cu ochelari fumurii îl regăsesc spre seară; cînd cu cinci paşi înainte, cînd cu vreo şase în urmă, mergem împreună "acasă". Pe o bancă, două bătrîne mănîncă portocale şi vorbesc înduioşate de sarmale, preoţi şi vremea lor. O femeie merge cu un buchet de flori albe prin mijlocul străzii strigîndu-i Domnului să coboare pe pămînt.

Mihaela Butnaru

Iaşi-Bârlad, România

http://masa-pustie.blogspot.com/

Virtualia (sau, cu Dali în tren despre cele patruzeci şi opt de trepte)

Dacă duci pumnul la ochi transformându-l într-un cornet, sub fina apăsare a vârfului degetului pe resortul imaginar ies din pură obiectivitate mai multe fotografii decât cifra patruzeci şi opt şi mai multe griuri colorate decât toate cele patruzeci şi opt de feluri de inspiraţie.

Eu am încredere în cele patruzeci şi opt feluri de a privi.

Pentru că întotdeauna toate lucrurile ce sunt demne de o privire, au fost aşezate pe o masă.

Erau aşadar pe masă, atât de multe lucruri mărunte încât mi-a fost greu să mă mai sprijin în coate, să nu le deranjez. Pe lumea aceasta, lucrurile mici sunt probabil inventate pentru mine şi cât să mă stârnească să fredonez : sunt mulţumită sunt mulţumită, sunt mulţumită, şi chiar dacă aceste lucruri au fost mici şi mărunte, sau au existat lucruri care au stat într-un picior, pe mesele acelea lucrurile le-am privit ca şi cum ar fi fost aduse din te miri ce colţuri de lume ce înainte au fost uitate într-o ambarcaţiune al cărui nume eu l-am uitat, dar semăna cumva cu un nume de insulă…

Acum. Aceste străluciri erau fine datorită unei lumini foarte, foarte…, mici obiecte ce licăreau pe ici pe colo, pe masă, printre paharele cu un lichid colorat, sticlele mici cu apă plată, un mic deget, un cub de ghiaţă pe cale să se topească într-o lingură de apă, un pahar special cu sirop de cireşe şi un pai.

Apoi pe altă masă, pachete de tigări, boluri cu salate, trei mâini, două degete ce se jucau leneş cu o brichetă. Pe o altă masă, un şirag de mărgele ce a ornat un sân pitit, patru mâini suprapuse unele peste altele, apoi o hârtie argintie şifonată în mâinile unui bărbat care ar fi trebuit să se nască pictor şi nu poet. Pe o altă masă, un zâmbet năpădit de furnici într-un colţ lângă o mânecă în mici caroiaje alb albastru. Două priviri. Trei ghemotoace de hârtie, două violete cochete şi patru coafuri inelate. Douăsprezece pahare cu picior, douăsprezece burtoase, ultima mărgică dintr-un colier şi puţin fum foarte aproape de un pahar, năpădind încăperea din hol înspre un înlăuntru.

Toate la un loc, ca un soi de ciorchine presat.

Dulceaţa lui, risipită în aer...

Mărgele asemănătoare apelor din vad scăpate după tunel, plete despletite ca dâmburile îmbrăcate cu muşchi, o mică plantă fragedă despicată în două privind după un fum, sporovăieli ca aerul de sub aripă sau ca cele mai netede dintre pietrele defileului pe unde am trecut, şi va mai trebui să spun că a fost vorba şi de o ghitara cu cel mai curat sunet pe care mi l-a transmis vreodată un bărbat: Capetele de verzuri brotăcel din marginea pădurii, pe când încercam să surprind aerul din mers. De aici, zgomotul verde al viţei de vie atât de asemănător cu picăturile de ploaie pe vrabiile mici.

Transilvania mea...Transmoldavia...

Şi din acest moment, poate din pricina agitaţiei prilejuite în strălucirile mărgelelor din ochi sau în amintirea subită a prafului sclipitor al drumului, strugurele de pe masă, hotărît să adopte o formă diferită, asemănătoare cumva cu aceea pe care văzuse că o iau sâmburii de nucă într-un material lemnos şi anotimpurile lungi pe care vor fi obligaţi să le petreacă împreună. Gândind astfel, el fu obligat să se micşoreze devenind un strugure-nucă foarte mic, din care n-a mai rămas după un timp decât un ciorchine fără boabe, atârnat de o mică îngrămadeală de stele..

Se învârtea ciorchinele ca o frunză de tei în zbor...

Şi apoi, cu fiecare moment care trecea, se mărea numărul lucrurilor ce le urmăreau pe celalalte ca într-un film despre un fluier cu patruzeci şi opt de găuri ce are în fiecare gaură un mic lucru cântat.

Am simţit cum ticăie timpul ritmul, foarte aproape de noi.

Am simţit câmpul galben de rapiţă sub galopul cailor roşii crescuţi dincolo de munţi..

Patruzeci şi opt de sâmburi de struguri s-au transformat apoi în seminţe de gînd, şi când m-am depărtat, rochiile de bal au devenit o mare întinsă mărginită de umbre ce ne-au îndepărtat de un mal.

Cele mai fine ierburi au o parte luminată şi una umbrită...

Jos, lângă casă, ştiu locul unde se poate sta cu o ceaşcă în mână, tihnit.

Acolo pe piatră, o floare stă nemişcată.

Dacă apăs cu degetele, zdrobesc boabele de strugure din gustarea mea, şi dacă vreau să-mi aduc aminte, nu izbutesc să văd decât clipocitul luminii foarte, foarte…, care tremura deasupra unei uşi deschise. Un fel de licurici.

Undeva, o frunză foarte, foarte altfel de verde, poartă o mică fustă şi se învârte ameţitor din ea…

Eu am pe suflet un artist care a pictat în Iaşi o biserică...

Dana Ştefan
Oradea, România

( foto: pictură de Petru Bălăunţescu)