Iasi rules, yeah (titlu provizoriu)

Azi mi s-a inrosit un ochi; asta inseamna ca o sa revad orasul intr-o lumina rosie, si in mine privirea va fi la fel, rosie ca soarele care se culca dupa dealul de la Miroslava sau cel de la Ticau.

Cind cerul e rosu cartierul meu e viu, oamenii fug ici colo, se opresc sa-si vorbeasca, sa-si goleasca butoaiele cu muraturi in canalul strazii, sa bata covoarele si sa traga o tigare printre nori de praf, miroase a pirjoale sau a bors, ciinii isi intind oasele si se pregatesc pentru raidurile nocturne. Tonetele aprind becuri mai mult chioare si vinzatorii din colt, toti lautari de fanfara, isi numara pachetele de tigari. Intr-o zi ii vazusem cintind in intersectie, vreo nunta probabil, si era un aer asa balcanic si de sfisietor, de eram parca pe-un ostrov moldovenesc aflat in deriva pe-o mare trista…

Trotuarul scarii se afunda tot mai mult, e asfalt vechi de douasnoua de ani si in membrana-i scortoasa e imprimata talpa mamei care sarise pe geam in timpul cutremurului din 77, cu mine in burta. Pe gardurile pe care ma aninam mica fiind se catara acum regina noptii, si iernile sunt din ce in ce mai sarace in zapada.

Prima mea amintire tine de iarna; iarna cu zapada apocaliptica, cu bulgari ca piatra pe care ni-i bagam in sin, sania cu care venea tata sa ma ia de la scoala si scirtiitul ghetelor lui la nivelul nasului meu, manusile lui din piele neagra, hainele in care eram infofolita; era cartierul meu groenlandez mirosind a blana de miel, papuci de casa din burete (cit mi-i dorisem odata !), Jules Verne care ma astepta acasa, pisica neagra care dormise trei zile intr-un cojoc vechi de dupa pat si care, in timpul orelor de franceza cu unchiul, se cuibarea sub sacoul lui si-i « tinea cald la sale ».

Eram vesnic indragostita: de insula misterioasa a lui Jules Verne, de clopotele mascatilor la Anul Nou, de vecinul de la opt, de colegul dintr-a patra care si acum imi zice saru-mina pe strada si de al carui nas mereu rosu si ud imi amintesc perfect, de manualul de romana si curtea paraginita a scolii nr. 7 si de gogosile din colt. Geamurile claselor sclipesc in amurg, sunt orele de dupa-amiaza si aproape e noapte, profa de biologie ne provoaca intruna cu intrebari grele, mi-am facut cel de-al doilea rind de gauri in urechi si blestem in gind orele de lucru manual, unde brodam cu naduf mileuri complicate.

Tot amurgul ne infasoara in timp ce coborim cu sania din Copou, se aude doar fisiitul talpicilor si ne chinuim la curbe, luam scurtatura pe care ne-a aratat-o unchiu’. Si astazi tot pe-acolo cobor si mai caut brutaria de la bariera. Care nu mai este.

Iasul e orasul cercurilor concentrice. Am trait frica iesirii din fiecare cerc. Intii cel mic, cel mai cald si mai luminos, pintecul mamei de la inceputuri, scoala, bolile, prietenii, noptile de vara din fata blocului, butoaiele cu jocuri si ginduri carora le dadeam neincetat foc si la care ne incalzeam timplele, cosmarurile, insula mea misterioasa si perfecta. Apoi unul mai larg, unde am gravitat intii, pierduta printre chipuri necunoscute si cautind ceva de care sa ma agat, Intii ne-am dispretuit, apoi am fost prieteni. Am invatat lectii la romana pe de rost in timp ce acasa ne luptam seriosi cu Eliade, Dostoievski si Steinhardt; am invatat istoria Frantei mai mult cu forta si poezia Moartea lupului de Vigny, din care mai stiu si acum vreo trei cuvinte ; am scris nenumarate eseuri despre rolul femeii in societate. Despre fericire. Despre rau. Despre filosofia plantei agatatoare (diriga…). Am baut prima bere (oribila) intr-o bomba din Copou (ma trimisese proful de istorie sa fac cuiva tema la franceza). Primul concert Iris, noptile cu Phoenix si Timpuri noi, discoteca din sala de sport si tata care venea sa ma ia (trimis de mama) si care era sa ma pocneasca vazindu-l pe pletosul ce ma tinea de git cu mare afectiune (pletosul dovedindu-se a fi Vio, revelatie care l-a calmat brusc pe tata).

Intrarea in alt cerc, mai sus, aproape de cer, Copoul imbalsamat in tei si restaurantele cu muraturi in geam din Parcul Expozitiei, facultatea, orele de spaniola cu Mario, care isi incepe cursurile dansind si recitind din Neruda, cursul despre nuvelele lui Poe, alte iubiri, mai cerebrale si golite de romantism. Linistea ostoitoare a cimitirului evreiesc din Pacurari, cea vesela a bojdeucii (da, CePe, cum as putea sa uit cum ai vorbit o noapte intreaga despre Creanga, alaturi de Florin Piersic, de n-am putut cu nici un chip sa dorm…).

Da, stiu ca poate Iasul nu va deveni niciodata o metropola la est de Uniune europeana, stiu ca vom imbatrini asteptind o autostrada care sa ne lege de lume si care sa micsoreze chinurile odiseei traversarii Carpatilor sau a tristului podis al Moldovei. Ca va mai dura pina chelnerii de la Bolta Rece vor iesi la pensie si vor aparea altii, mai amabili, pina se va da caldura in cinematografe chiar si pentru rarii vizitatori, pina va cobori preacinstitul locuitor din centru in periferia propriului sau oras ca sa constate cu uimire nedisimulata ca sunt si oameni simpatici acolo si nu-l asteapta lama fulgerinda a vreunui cutit, pina se va face intr-o zi, in loc de o biserica sau un magazin, si un parc plin de alei si magnolii (era sa le uit).

Cineva, poposit in tirg la vreme de iarna, imi spusese deprimat ca e un oras al vietii in alb si negru. Mare i-a fost uimirea citeva luni mai tirziu, cind s-a trezit traind intr-un verde omniprezent.

Adi