Ascult Saint-Sains şi dau filă cu filă, volum cu volum din viaţă înapoi, pentru a căuta paginile la care am îndoit colţul, să le pot găsi mai repede întru aducere aminte...
Prima pagină este la Şcoala 22 din Tătăraşi, şcoala unde am terminat primele opt clase... şcoala unde îmi plăcea, deşi nimeni nu cred că a ştiut lucrul acesta, îmi plăcea să mă ascund cu orele în bibliotecă, să mă uit la cărţi, le ştiam pe de rost locul, ordinea, numele, autorii, mirosul, ştiam fiecare colţ de raft, fiecare muchie, fiecare culoare ştearsă de vreme. Îmi amintesc cum mă învoiam de la orele de lucru manual şi mă ascundeam în bibliotecă, în spatele rafturilor, nu, nu era mare sala, câţiva paşi şi ajungeai la geamurile înalte, alţi câţiva paşi şi te găseam la ultimul raft... Doamna (pe atunci, tovarăşa) bibliotecară... oare cum o chema?... mă ştia, uneori îmi răspundea din ochi la salutul meu tot din ochi şi eu mă duceam printre rafturi şi aşezam cărţile la locul lor, după autori sau după fuseseră înainte, aşa cum ştiam eu că trebuie să fie...
Cele mai mari emoţii au fost atunci când, peste ani, am deschis uşa bibliotecii, era aceeaşi doamnă bibliotecară, cu fire de păr alb şi eu aveam o carte în mână, cartea mea...
Iar toate numele acelea îmi rămân şi acum în minte şi se derulează pe strada copilăriei mele ca un fir al unei Ariadne şatene, oarecum înaltă, cu ochii căprui şi mâinile prea lungi, pe care o văd mereu că se ţine după mine ca o umbră prin ani...
Există undeva în cartierul Tătăraşi o uliţă, o alee care leagă strada Ion Creangă de Vasile Lupu... o alee pietruită pe vremea copilăriei mele, nu cred că are vreun nume, e doar o alee, pe care îmi plăcea să îmi fac drum în fiecare anotimp, ca şi cum aş fi urmărit trecerea vremii prin culoarul acela dintre oameni şi blocuri... Apoi am plecat spre Liceu şi Facultate, iar timpul trecut a început să se înghesuie în nuca în care am ascuns toamna cu o ultimă prima zi de şcoală şi să îi usuce miezul... Trec pe strada copilăriei şi am senzaţia că vremea se îngustează şi nimic nu mai e ca înainte acolo, aleea e asfaltată, oamenii sunt mai grăbiţi, mai machiaţi, mai cu măşti, blocurile parcă s-au micşorat, parcă au intrat în pământ, sunt oblice sau poate că eu merg la vale odată cu anii care se scurg precum apa de ploaie în canalul timpului...
Alina Manole
Iaşi
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Un comentariu:
Alina, tu nu o iei la vale...Oraşul o ia! Nu vezi câte panarame care frizează kitch-ul ies din pământ în ultima vreme? Eu totuşi sper că bătrânul târg al Ieşilor va supravieţui cu aerul său ancestral. Sufletul unui loc nu-l poate distruge nimeni.
Trimiteți un comentariu