Virtualia (sau, cu Dali în tren despre cele patruzeci şi opt de trepte)

Dacă duci pumnul la ochi transformându-l într-un cornet, sub fina apăsare a vârfului degetului pe resortul imaginar ies din pură obiectivitate mai multe fotografii decât cifra patruzeci şi opt şi mai multe griuri colorate decât toate cele patruzeci şi opt de feluri de inspiraţie.

Eu am încredere în cele patruzeci şi opt feluri de a privi.

Pentru că întotdeauna toate lucrurile ce sunt demne de o privire, au fost aşezate pe o masă.

Erau aşadar pe masă, atât de multe lucruri mărunte încât mi-a fost greu să mă mai sprijin în coate, să nu le deranjez. Pe lumea aceasta, lucrurile mici sunt probabil inventate pentru mine şi cât să mă stârnească să fredonez : sunt mulţumită sunt mulţumită, sunt mulţumită, şi chiar dacă aceste lucruri au fost mici şi mărunte, sau au existat lucruri care au stat într-un picior, pe mesele acelea lucrurile le-am privit ca şi cum ar fi fost aduse din te miri ce colţuri de lume ce înainte au fost uitate într-o ambarcaţiune al cărui nume eu l-am uitat, dar semăna cumva cu un nume de insulă…

Acum. Aceste străluciri erau fine datorită unei lumini foarte, foarte…, mici obiecte ce licăreau pe ici pe colo, pe masă, printre paharele cu un lichid colorat, sticlele mici cu apă plată, un mic deget, un cub de ghiaţă pe cale să se topească într-o lingură de apă, un pahar special cu sirop de cireşe şi un pai.

Apoi pe altă masă, pachete de tigări, boluri cu salate, trei mâini, două degete ce se jucau leneş cu o brichetă. Pe o altă masă, un şirag de mărgele ce a ornat un sân pitit, patru mâini suprapuse unele peste altele, apoi o hârtie argintie şifonată în mâinile unui bărbat care ar fi trebuit să se nască pictor şi nu poet. Pe o altă masă, un zâmbet năpădit de furnici într-un colţ lângă o mânecă în mici caroiaje alb albastru. Două priviri. Trei ghemotoace de hârtie, două violete cochete şi patru coafuri inelate. Douăsprezece pahare cu picior, douăsprezece burtoase, ultima mărgică dintr-un colier şi puţin fum foarte aproape de un pahar, năpădind încăperea din hol înspre un înlăuntru.

Toate la un loc, ca un soi de ciorchine presat.

Dulceaţa lui, risipită în aer...

Mărgele asemănătoare apelor din vad scăpate după tunel, plete despletite ca dâmburile îmbrăcate cu muşchi, o mică plantă fragedă despicată în două privind după un fum, sporovăieli ca aerul de sub aripă sau ca cele mai netede dintre pietrele defileului pe unde am trecut, şi va mai trebui să spun că a fost vorba şi de o ghitara cu cel mai curat sunet pe care mi l-a transmis vreodată un bărbat: Capetele de verzuri brotăcel din marginea pădurii, pe când încercam să surprind aerul din mers. De aici, zgomotul verde al viţei de vie atât de asemănător cu picăturile de ploaie pe vrabiile mici.

Transilvania mea...Transmoldavia...

Şi din acest moment, poate din pricina agitaţiei prilejuite în strălucirile mărgelelor din ochi sau în amintirea subită a prafului sclipitor al drumului, strugurele de pe masă, hotărît să adopte o formă diferită, asemănătoare cumva cu aceea pe care văzuse că o iau sâmburii de nucă într-un material lemnos şi anotimpurile lungi pe care vor fi obligaţi să le petreacă împreună. Gândind astfel, el fu obligat să se micşoreze devenind un strugure-nucă foarte mic, din care n-a mai rămas după un timp decât un ciorchine fără boabe, atârnat de o mică îngrămadeală de stele..

Se învârtea ciorchinele ca o frunză de tei în zbor...

Şi apoi, cu fiecare moment care trecea, se mărea numărul lucrurilor ce le urmăreau pe celalalte ca într-un film despre un fluier cu patruzeci şi opt de găuri ce are în fiecare gaură un mic lucru cântat.

Am simţit cum ticăie timpul ritmul, foarte aproape de noi.

Am simţit câmpul galben de rapiţă sub galopul cailor roşii crescuţi dincolo de munţi..

Patruzeci şi opt de sâmburi de struguri s-au transformat apoi în seminţe de gînd, şi când m-am depărtat, rochiile de bal au devenit o mare întinsă mărginită de umbre ce ne-au îndepărtat de un mal.

Cele mai fine ierburi au o parte luminată şi una umbrită...

Jos, lângă casă, ştiu locul unde se poate sta cu o ceaşcă în mână, tihnit.

Acolo pe piatră, o floare stă nemişcată.

Dacă apăs cu degetele, zdrobesc boabele de strugure din gustarea mea, şi dacă vreau să-mi aduc aminte, nu izbutesc să văd decât clipocitul luminii foarte, foarte…, care tremura deasupra unei uşi deschise. Un fel de licurici.

Undeva, o frunză foarte, foarte altfel de verde, poartă o mică fustă şi se învârte ameţitor din ea…

Eu am pe suflet un artist care a pictat în Iaşi o biserică...

Dana Ştefan
Oradea, România

( foto: pictură de Petru Bălăunţescu)