Şi altă privelişte, mai plăcută decît o prăbuşire de cărţi, care ar fi?

13 octombrie
De soare desfac nodul eşarfei, lenevesc în timp ce bătrînele în negru şi albastru închis fac paşi repezi pe trotuare, pe scări, pe mijlocul străzii. Nu ştiu unde vreau să mă duc şi mă las invizibil condusă de un domn cu ochelari fumurii, faţă de care păstrez o distanţă detectivistă; mergem împreună fără să ne cunoaştem, lent, cu paşii potriviţi, pînă ne pierdem în faţa Universităţii.

Trec nehotărîtă într-o zonă de blocuri înalte, cu pereţii pătaţi şi afumaţi, cu parterul întunecat de ierburi. Un băiat citeşte cu voce tare, stînd cu spatele lipit de paravanul "magazinului universal". Mai încolo, un cîntăreţ cu vioara apare şi dispare fantomatic cu fiecare om care îi trece prin faţă.

În Iaşi e acasă cînd e aglomerat, cînd în autobuze nu mai sunt scaune libere, cînd toate gogoşile unsuroase şi sărate dispar de pe raft, cînd ziarele prinse în cîrlige foşnesc şi trec din mînă în mînă. E acasă cînd zumzetul e atît de mare, încît nu mai contează numărul autobuzului sau locul de întîlnire. Ies aburi din clădiri, între Palatul Culturii şi Podu Roş nu e loc să arunci un ac. Oamenii trec unul de altul, se evită, se ciocnesc, se scuză, îşi strîng mîinile în semn de înţelegere.

Aveam un loc în oraş aproape ca o cochilie de melc, de fapt, ca o cochilie cu două deschideri, în care intram şi mă rătăceam: o dată în aprilie fără soare, o dată în septembrie cu hainele ude, o dată în mai ridicînd din umeri. Chiar şi în acest loc pluteşte acum muzică şi miros de carne arsă, miros de făină arsă, de plastic încins la soare. Pe celălalt drum, oamenii adunaţi în faţa Mitropoliei alcătuiesc un miriapod uriaş, obosit de aşteptare.

Pietrişul de pe aleile Casei Pogor scîrţîie, o femeie citeşte şi îşi leagănă copilul, cîţiva scriitori spun poveşti de acum 30 de ani şi rîd. În podul de la Pogor, unde se urcă pe o scară îngustă şi sucită, sunt expuse portretele aceloraşi scriitori. Ironic, nu aflu cine e fotograful, iar persoanele prins în fotografii se uită indiferent la ele însele. Afară, un tînăr în negru se ceartă la telefon cu iubita.

Şi cînd ţi-am spus ce ţi-am spus, tu…

Muzica îţi lasă o apăsare în piept, ca un gol de aer, ca după primul fum de ţigară. Fata care cîntă seamănă cu Katie Melua şi cînd îi spun asta, rîde discret. Aflu de trupa Univers, notez totul cu un aer serios, deşi văd cum rîsul şi zarva, strîngerea tobelor şi a microfoanelor schimbă trist impresia într-un fade out. Dar poate trist îmi vine să spun acum, după ce am stors povestea de amănunte şi scene, fiindcă atunci am trecut repede peste imaginea unui tînăr shakesperian, cu sacou negru şi bocanci, voit melancolic şi cinic pînă la a produce stînjeneală. Cinicii simpatici din autobuz s-ar fi dat la o parte la trecerea lui, şi-ar fi închis telefoanele, ar fi tăcut, drumul s-ar fi netezit, aşa încît nimeni nu trebuia să întindă mîna după bara orizontală de echilibru, care e ori prea sus ori înfierbîntată ori umedă.

Aud însă conversaţii în gol, sonerii stridente şi cîte o voce toropită. Cobor. În piaţa Eminescu, maeştii vechiturilor, antichităţilor şi obiectelor uitate s-au întins în faţa şirului de magazine şic. Ce vînd? Timbre, bani, ceşti, cercei, tablouri, fotolii, linguriţe îndoite, mănuşi, cărţi, un car, o păpuşă, un gramofon… La Sophia, cărţile stau să dărîme rafturile, sunt trei cărări înguste de trecere, dacă scoţi un volum la întîmplare, rişti să cadă toată construcţia şi altă privelişte, mai plăcută decît o prăbuşire de cărţi, care ar fi?

Pe domnul cu ochelari fumurii îl regăsesc spre seară; cînd cu cinci paşi înainte, cînd cu vreo şase în urmă, mergem împreună "acasă". Pe o bancă, două bătrîne mănîncă portocale şi vorbesc înduioşate de sarmale, preoţi şi vremea lor. O femeie merge cu un buchet de flori albe prin mijlocul străzii strigîndu-i Domnului să coboare pe pămînt.

Mihaela Butnaru

Iaşi-Bârlad, România

http://masa-pustie.blogspot.com/