Eu si Biblioteca

Biblioteca Eminescu a fost pentru mine o enigma tot timpul, n-am reusit sa-i inteleg mecanismele si sa-i savurez maretia cam niciodata.

Cind eram mica si ma duceam spre Copou, trecind pe la Fundatie, evident, vedeam statuia, priveam cladirea, ma minunam, ai mei imi explicau pe intelesul meu ca aia e Biblioteca Universitara, ca sint multe carti inauntru, oamenii mari intra acolo si studiaza…

Cind am fost in liceu, am intrat la British Council, care e undeva intr-o parte a cladirii, pe-o usa nesemnificativa, unde-mi faceam veacul, obligata fiind sa mi-l fac, ocolind intrarea in Biblioteca, oarecum din frica, oarecum din spirit de bravada, nu voiam sa intru acolo!

Vizavi de intrare, era un chiosc cu trigoane cu ciuperci, care astazi nu mai e, nu stiu daca sa ma bucur sau nu, am simtit o stringere de inima cind am constatat anul trecut ca n-am de unde sa-mi cumpar un trigon, sa am ce infuleca in timp ce coboram Ripa Galbena.

Revenind la Biblioteca, in studentie era obligatoriu sa ai permis acolo si sa-ti iei carti, sa te duci la Sala de lectura, sa respecti linistea, sa dai ochii cu doamnele bibliotecare, sa fii intelectual. Lucru evitat de mine cu multa dibacie, permis am avut, am stat o ora intr-o sala de lectura si am iesit, aerul era de nerespirat, preferam sa ma duc la biblioteca facultatii unde sa pot citi in voie si sa ies la o pipa la fiecare zece minute, unde se mai auzeau risete de la cei iesiti de la un curs, de la BCU au imprumutat altii carti pentru mine sau au conspectat la Sala…
Nu mi-a placut Biblioteca Centrala Universitara, cu aerul ei scortos.

Acum citiva ani, am intrat cautind o prietena care lucreaza actualmente acolo, de data asta intram ca strain, fara obligatii, fara frica studiului pentru examene… mi-a placut la nebunie linistea dinauntru si spirala scarilor, urcatul scirtiitor spre o sala unde cu placere sadica am observat citiva studenti buchisind pagini, pe scari chiar m-am intilnit cu un fost coleg de liceu si am inceput sa chicotim in amintirea vremurilor de alta data, am dat navala in Sala de Imprumuturi, bibliotecarele se coborira sub ochii nostri, studentii ne priveau contrariati, era alta viata, alta savoare.

De curiozitate, le-am soptit celor doi prieteni ai mei sa-mi explice cum se comanda o carte si care-i scopul cifrelor si literelor din fisete, m-au privit cu mirare si m-au intrebat cum am supravietuit fara sa vad vreo fisa de carte… habar n-am, cred ca se poate! Important e ca am ajuns pina la urma sa tolerez Biblioteca si ea sa ma tolereze pe mine.
Astept sa ma mai duc in Iasi, sa intru in Sala de lectura si sa trintesc usa cu zgomot, sa ma simt ca acasa.

Dimineţi provinciale

O altă zi, aceleaşi obişnuinţe, cărări bătute şi răsbătute. Primul semnal al alarmei la 6,30, acelaşi ufff....altă zi de muncă, acelaşi maxi-taxi obosit, observaţia şi micro-studiul de situaţii şi caractere în lipsă de altceva de fiecare dimineaţă. Cobor în parcarea de la Casa studenţilor. Adulmec seninul urcînd la deal spre Copou. O văd. În fiecare dimineaţă o văd. Mignionă, rotofeie, nu plină, mai mult puhav-cărnoasă, cu pletele în şuviţe rebele pe spate, mereu în aceeaşi haină lalîie şi pantaloni cu talia joasă, lălîi şi ei, ghete botoase, cu talpa exagerat groasă ce îţi atrag privirile fără să vrei. Coboară dealul cu capul înclinat într-o parte cu acelaşi zîmbet pe buze şi ochelarii pe nas. Te întrebi cui zîmbeşte aşa în fiecare dimineaţă. Nu are vîrstă. Ar putea fi adolescentă sau femeie tînără dar şi copil. Nu pare conectată la fire şi cabluri dar nu ţi-o poţi imagina decît cu căştile pe urechi. Frapează prin aerul de străină, nu pare din lumea noastră, o învăluie un fel de ceaţă străvezie cu irizări trandafirii, fiindu-i totodată scut şi lume. Poate de aceea zîmbeşte mereu, sieşi.

Aştept verdele semaforului cugetînd la toţi pensionarii dimineţilor mele, chipuri familiare pe care le revăd zilnic în drumul spre serviciu. Un fel de parte din decorul personal, figurine de porţelan, ne suntem unii altora bibelouri. După unii ne putem fixa ceasurile, în funcţie de locul în care ne reîntîlnim dimineaţa. La Bibliotecă e doamna în vîrstă, îmbrăcată în pantaloni negri, pană. Păşeşte legănat, repartizîndu-şi centrul de greutate cînd pe un picior, cînd pe celălalt, ilustrarea perfectă a dictonului grăbeşte-te încet. Mai sus, în dreptul Institutului de Sănătate Publică mă intersectez cu o altă doamnă, cu înfăţişare plăcută, cred că are peste 55 de ani dar se poate lesne vedea că a fost frumoasă. Şi cochetă. Încă mai este. E mereu îmbrăcată în ton cu moda, o percepi neconformistă şi artistă, tunsă scurt, băieţeşte, vopsită blond cenuşiu, cu greu îmi reprim impulsul de a nu întoarce capul după ea, admirativ, desigur. Fusta uşor deasupra genunchiului, ciorapul cu linie fină vag bănuit între linia fustei şi marginea cizmei înalte din piele, de la spate nu îi dai mai mult de 30-35 de ani. Traversînd la Bibliotecă fac o piruetă bruscă, azi nu voi merge pe drumul ştiut, o iau pe lîngă Biserica Sf. Parascheva urcînd la Policlinică prin spate, printre blocurile vechi din Păcurari unde mai există, încă, un parc, mă rog, un fel de spaţiu rămas nedefrişat de onor primăria şi sper că aşa să rămînă şi în continuare. O oază de pădure între betoane. Uneori, dacă ai noroc, poţi vedeai 4-5 veveriţe zburătăcindu-se printre copaci. Îmi sînt dragi-dragi şi zilele cu veveriţe-mi sînt de dinspre lumină.

Azi e o altfel de zi, concluzionez, una în care sînt hotărîtă să merg pe alte drumuri, să respir lumină, să aştept la colţ primăvara. Şi am văzut şi un copac înflorit.

Gabriela Petrache, Iaşi

La bloc

Aveam şapte ani cînd ne-am mutat de la casă la bloc ceea ce la vremea respectivă era o mişcare bună, mai ales că respectiva casă era locuinţă de serviciu, de fapt o căsoaie de dimensiuni medii cu trei intrări separate, gard în gard cu Compania de Pompieri şi în care locuiau trei familii de, evident, pompieri. Tatăl meu intra în curtea unităţii printr-o despărţitură făcută anume în gard. Noi aveam două camere, din curte intrai direct într-o bucătărie care servea şi de dormitor şi de sufragerie şi de loc de joacă, al meu fiind spaţiul dintre sobă si canapea, pe numele ei adevărat dormeză, unde sub două scaune închipuiam palat pentru păpuşi. Cu peştele albastru nu aveam voie să mă joc, dar uneori, cînd nu era tata prin preajmă mama îmi dădea. Mult mai tîrziu, cînd puştiul meu avea 3 ani iar eu primisem cadou de la soacra un cal verde cam oribil aveam să înţeleg de ce. Şi mai aveam în curte un nuc bătrîn unde îmi agăţase tata un leagăn din lemn şi în care îmi plăcea să-l aştept cînd se întorcea de la serviciu şi îmi aducea alviţă, dar nu chestia asta care se vinde azi drept alviţă sau nuga şi e o vîscozitate imposibil de mestecat că ţi se lipeşte de toate măselele ci o cremă de vis, cu un gust aproape intraductibil, probabil din lipsă de comparaţie şi ambalată în cutiuţe din plastic şi o mîncai cu linguriţa. Mmmm...o bunătate. Îmi amintesc şi de o grădină minusculă în care mama plantase flori, iar tatăl meu adusese nişte răsaduri de roşii care se făceau uriaşe, mîndria familiei, cărnoase şi cu gust de....roşii şi tanti Banu mereu venea la mama să împrumute pătrunjel sau o roşie de pus în tocăniţă şi mama îi dădea doar să plece mai repede de la noi pentru că de fiecare dată după ce venea mă durea rău capul şi plîngeam de nu mă putea ostoi pînă nu-mi zicea de trei ori Tatăl nostru. De fapt aveau şi ei o bucăţică de teren în faţa intrării lor dar credeau că pătrunjeii, roşiile şi alte alea sînt generaţii de soiuri spontanee. De fapt mă pornisem să vorbesc despre cu totul altceva, despre impactul cu noua noastră casă, un apartament cu trei camere, balcon si wc în casă, la vremea respectivă o minune. Noul cartier muncitoresc Alexandru cel Bun de fapt nu prea exista decît în viziunea unor respectabile cadre de partid, la momentul acela era doar un imens teren viran, o droaie de bălării şi trei blocuri aproape gata în trei puncte cardinale. De fapt două şi şcoala. Prima zi în casă nouă a fost fascinantă, casa încă nemobilată părea imensă, o rubedenie de la ţară m-a purtat de mînă prin ţinuturi necunoscute şi cam sălbatice pînă la şcoală, apoi după amiaza cînd m-a adus înapoi am mîncat cu totii pe o masă mare-mare acoperită cu ziare salam cu pîine şi roşii. După geam se plimbau pe schele nişte umbre mari care văruiau faţada şi una şi-a lipit nasul de geam zîmbindu-ne cam tare, cred că se răspîndise mirosul de salam şi îi era foame. Şi mă simteam ca Alice în ţara minunilor dar eu nu ştiam pentru că pe Alice am cunoscut-o vreo doi ani mai tîrziu. Apoi a venit duminica şi m-a trezit sunet de clopotei şi nici asta nu prea ştiam ce e pînă nu am ieşit în balcon şi am constatat că turme de oi păşteau vitejeşte viitorul gazon al viitorului cartier. Cred că tot cam atunci s-a mai întîmplat o minune, într-o dimineaţă cînd am dat să ieşim pe uşa blocului n-am mai reuşit, era o mare de apă băloasă, iinundaţieeee. Inundaţie? Aha, deci atunci cînd nu mergi trei zile la şcoală e inundaţia. Ce bucurieee!!!! Nu era o chestie prea rea, stăteam la etajul trei şi eram optimistă că nu va creşte atît de mult, mai rău cu cei de la parter. De atunci mi-a mai rămas o imagine pe care nu pot s-o uit, ieşisem în balcon să privesc imensitatea aceea de apă, blocurile păreau că plutesc, în grădiniţa din faţa blocului, deja devenise o grădiniţă şi oile nu mai păşteau demult pe acolo, în grădiniţa aceea rămăsese deasupra apei un singur trandafir roşu, stătea drept, perfect vertical, părea că luptă cu toate puterile să supravieţuiască, aproape îi puteai vedea efortul de a se înălţa deasupra apei, încă puţin, hai, încă puţin. Aş fi vrut să cobor, să-l salvez, probabil aş fi făcut-o dacă mama ar fi fost mai puţin vigilentă şi totuşi, mă gîndeam, tăindu-l....l-aş fi salvat? Îl păstrez în amintire de atunci în galeria eroilor personali.


Gabriela Petrache, Iaşi

Eterna poveste

Doi simpatici librari au fost Teodor Maximovici şi Dimitrie Alexa, care au avut librăria lor în Str. Ştefan cel Mare, peste drum de Mitropolie, pînă în 1895. Această librărie aprovizionată mai cu seamă cu cărţi şcolare şi material didactic, a avut o bogată clientelă în lumea şcolarilor. După puţin timp însă, ivindu-se neînţelegeri între tovarăşi, ei s-au desfăcut. Teodor Maximovici a deschis o librărie proprie în casele Motăş, unde este astăzi librăria Socec, iar Dimitrie Alexa a rămas cu librăria din str. Ştefan cel Mare.

Rudolf Şuţu

Prin Iaşii de odinioară - 100 cărţi poştale ilustrate şi comentate

(Casa de presă-editură "Cronica"Iaşi, 1995)

În 1886, dl Gibert predă de şase ani literatură clasică la colegiul St Michel de la Saint Etienne şi decide să meargă la Paris. Ca bagaje are cufere cu cărţi şi deschide patru standuri de bouquinistes pe parapetele cheiului Saint Michel.În 1888, inaugurează prima librărie adevărată pe cheiul Saint Michel. Este plin de entuziasm şi se lansează în comerţul cu carte şcolară chiar în momentul în care Jules Ferry supune votului legea învăţămîntului gratuit şi obligatoriu.În 1915, cei doi fii ai săi îi succed.În 1929, aceştia scindează societatea în două, mezinul Régis păstrează librăriile de pe chei sub numele de Gibert Jeune.

De pe situl librăriei Gibert Jeune.

În 1929, cei doi fii ai lui Gibert ce i-au succedat în 1915 se instalează pe cont propriu. Fiul cel mai mare al d-lui Gibert, Joseph, îşi deschide propria librărie la 30, bd. Saint Michel.

De pe situl librăriei Gibert Joseph.

Ilie I.

Sfîrşit de lume

Parcă s-ar fi întîmplat ieri, aşa îmi amintesc cum am intrat în camera 52A din căminul T18 (electro) din Tudor, a cărui administratoare era graţioasa d-nă Valentina Butnaru. Femeia avea să intre în anale prin afişele pe care le lipea cu obstinaţie de geamul de la intrare, a căror strălucire nu ar păli cu nimic în faţa afişelor expuse pentru posteritate la avizierul Asociaţiei de blocatari. Eram proaspăt intrat în anul I şi mîna numitei doamne tocmai îmi dăduse cazarmamentul, după o zi de lupte crîncene sub geamurile de la parter ale sus-menţionatului cămin, unde se încropise un birou de cazare. Acolo activa Comitetul, ferit de ploaie şi de privirile indiscrete ale aspiranţilor la un pat pentru anul ce avea să vină.

Era noapte de acum. Uşa camerei scîrţîia plăcut în întunericul culoarului, iar un parfum de flori de toamnă se răspîndea de la toboganul de gunoi aflat nu departe. În interior, în spotul lanternei aduse prevăzător de acasă, totul părea în regulă. Saltelele nu erau foarte pătate, păreau vechi doar de vreo 10 ani, uşile dulapului nu necesitau prea multe reparaţii, iar în afară de un desen cu Megadeth gravat cu migală pe o suprafaţă de 1mp a unui perete, se mai puteau distinge doar cîteva spărturi. Nimic grav, cu puţin ipsos şi o mînă de var, toate acestea puteau fi acoperite fără prea mult efort.

Reparaţiile au luat ceva vreme, două săptămîni, dar numai pentru că eram lipsit de experienţă, nu cunoşteam pe nimeni şi mă lăsasem în voia sorţii, fiind repartizat în cameră numai cu necunoscuţi. Cinci eram de toţi, dintre care numai doi s-au dovedit dornici să nu trăiască în cocină, colegul din Suceava, deşi fan de Megadeth, şi eu.

Cu toate aceste neajunsuri, camera devenise un spaţiu de socializare, unde aveau să se consume o serie de lucruri de neuitat: beţii, Carpaţi, plete, muie la meca, prezervative cu apă, iubiri devastatoare terminate cu rupturi înecate în berea comercializată în borcanele ce începuseră să înflorească în Tudor, munte, primul cap în gură primit, My dying bride, Jesus Christ Superstar şi Jethro Tull. De fapt, camera devenise mai mult un concept abstract, începuse a-şi transcende limitele spaţiale. Ea se întindea de la barul Campus aflat la doi paşi sau de la sălile de seminariu din Chimie în care ne petreceam nopţile din sesiune, pînă în Gardul verde din Tîrguşor Copou de unde ne întorceam cu primul tramvai dimineaţa şi unde avusesem timp toată noaptea să încercăm paradisuri artificiale induse de vodca la 350 lei suta (rea, dar bună) combinată cu unplugged-ul Nirvanei sau, la limită, cu unplugged-ul Timpurilor noi. De notat aici că nu departe de Gardul verde se afla Grădina Bostanică, unde nu puţine nopţi am hălăduit cu chitara într-o mînă şi cu toarta în cealaltă.

În vremea de care vorbim, sfîrşitul de iunie echivala cu sfîrşitul lumii. Sesiunea se termina şi, încetul cu încetul, oamenii plecau acasă. Rămînea după fiecare cîte un pat gol în cameră, cu salteaua împuţită întinsă pe scheletul metalic. Urmele de pastă de dinţi începeau să se vadă pe pereţi, glorioase vestigii ale icoanei lui James Hetfield ce fusese cîndva lipită acolo. Linoleumul găurit îşi arăta culoarea verde rîioasă de îndată ce laveta ce servise drept covor era încărcată în portbagajul Daciei cu care veniseră părinţii celui căreia aparţinea. Geamul deposedat de perdea îşi arăta şi el transparenţa de beşică de porc. Iar nefericitul care rămînea ultimul în cameră nu-şi putea impiedica sentimentul de disperare, poate şi din cauza celor 5 cursuri la Analiză pe care le mai avea de citit, dar mai cu seamă din cauza evidenţei dezolante că tocmai se încheiase încă o etapă.

Ilie I.

Iaşi (şcoala)

Ascult Saint-Sains şi dau filă cu filă, volum cu volum din viaţă înapoi, pentru a căuta paginile la care am îndoit colţul, să le pot găsi mai repede întru aducere aminte...

Prima pagină este la Şcoala 22 din Tătăraşi, şcoala unde am terminat primele opt clase... şcoala unde îmi plăcea, deşi nimeni nu cred că a ştiut lucrul acesta, îmi plăcea să mă ascund cu orele în bibliotecă, să mă uit la cărţi, le ştiam pe de rost locul, ordinea, numele, autorii, mirosul, ştiam fiecare colţ de raft, fiecare muchie, fiecare culoare ştearsă de vreme. Îmi amintesc cum mă învoiam de la orele de lucru manual şi mă ascundeam în bibliotecă, în spatele rafturilor, nu, nu era mare sala, câţiva paşi şi ajungeai la geamurile înalte, alţi câţiva paşi şi te găseam la ultimul raft... Doamna (pe atunci, tovarăşa) bibliotecară... oare cum o chema?... mă ştia, uneori îmi răspundea din ochi la salutul meu tot din ochi şi eu mă duceam printre rafturi şi aşezam cărţile la locul lor, după autori sau după fuseseră înainte, aşa cum ştiam eu că trebuie să fie...
Cele mai mari emoţii au fost atunci când, peste ani, am deschis uşa bibliotecii, era aceeaşi doamnă bibliotecară, cu fire de păr alb şi eu aveam o carte în mână, cartea mea...

Iar toate numele acelea îmi rămân şi acum în minte şi se derulează pe strada copilăriei mele ca un fir al unei Ariadne şatene, oarecum înaltă, cu ochii căprui şi mâinile prea lungi, pe care o văd mereu că se ţine după mine ca o umbră prin ani...

Există undeva în cartierul Tătăraşi o uliţă, o alee care leagă strada Ion Creangă de Vasile Lupu... o alee pietruită pe vremea copilăriei mele, nu cred că are vreun nume, e doar o alee, pe care îmi plăcea să îmi fac drum în fiecare anotimp, ca şi cum aş fi urmărit trecerea vremii prin culoarul acela dintre oameni şi blocuri... Apoi am plecat spre Liceu şi Facultate, iar timpul trecut a început să se înghesuie în nuca în care am ascuns toamna cu o ultimă prima zi de şcoală şi să îi usuce miezul... Trec pe strada copilăriei şi am senzaţia că vremea se îngustează şi nimic nu mai e ca înainte acolo, aleea e asfaltată, oamenii sunt mai grăbiţi, mai machiaţi, mai cu măşti, blocurile parcă s-au micşorat, parcă au intrat în pământ, sunt oblice sau poate că eu merg la vale odată cu anii care se scurg precum apa de ploaie în canalul timpului...


Alina Manole
Iaşi

Ce-a inghitit trecutul

Asa, pe sarite, din capcanele si meandrele memoriei, locuri din Iasi care nu mai sint...

- cofetaria din Podu Ros unde se vindeau pestisori la punga (acadele colorate in dungi) (ultima oara cind am trecut pe acolo erau vopsite geamurile de cel putin un an-doi si nu parea sa mai miste ceva inauntru)
- pe Lapusneanu o patiserie cu lapte batut, gen La varice, pe care nu stiu daca am cunoscut-o in frageda pruncie sau mi s-a povestit despre (pe unde e acum anticariatul)
- la vechea hala o autoservire cu mincare gatita, la care mergeai cu tava si era ca o cantina, foarte interesant; in alte vremuri, mai tirziu, tot la hala centrala, o cofetarie unde se vindea prajitura padurea neagra (de altfel tort feliat) cu mot de cireasa rosie, o nebunie mica
- chioscul de inghetata de linga posta, unde era vinzator Mos Cartof
- tot din cartierul Alexandru, la scurt timp dupa revolutie, se deschisese o pensiune (imediat linga Mos Cartof) unde minca vio cind iesea de la scoala, foarte faina idee, pacat ca s-a inchis...
(acum ezit, e posibil sa fi fiintat in ultimele clipe ale comunismului)
- patiseria de mai la vale de Liceul (in vremea aia) National, cind pauza mare era de 20 de minute si macedoniile delicioase... (adica patiseria de aproape de intersectia cu Strada Garii, cu pizzeria Metro-Pizza la etaj)...
- Podul de Lemn...

si cite n-ar mai fi...

Orasul MEU!
Aici e si mai delicat momentul, pentru ca desi nu pocneam de fericire in orasul natal, l-am iubit pasional, mai ales dupa ce-am plecat de-acolo constientizind eu aspectul asta. In plus, de cite ori ma intorceam, nu-mi placea si pace, dar cum decolam, cum ma apuca un dor! Iar in vara asta spun cu mina pe inima mi-a placut extrem.

Top-ul meu:
P I A T A V O I E V O Z I L O R fiindca am copilarit acolo si inca am radacinile infipte bine in solul rodnic (de la mozaic)
centrul nucleului buricului cartierului Alexandru - unde s-au intimplat atitea de mi-ar trebui ani sa redescopar tot si totul n-ar fi decit ramasite, cioburi, petale dintr-o serie, dar ce-mi amintesc acum:
primele mele dragoste
rescrierea istoriei Ciresarilor, cu trupa lui Papuc, cu coduri secrete, ticalosii conspirative, intilnirea la cei trei plopi, lasatul biletelor in plopii gemeni
gradina fratilor B.
scoala 13
iesirile (chiulul in generala, floare rara la elevii buni, la scoala din cartier) pe malul Bahluiului
drumul spre casa (scoala fiind la 5 minute, eu avind uneori nevoie de 30)
Oraselul Copiilor si toate peripetiile
pe malul Bahluiului si pe dealurile de mai incolo datul cu sania cu mama si cu Alec
picnicurile la padure (dupa care nu ma innebuneam la vremea aia, dar erau faine)
turele cu bicicleta, eu si Alec calarind simultan una, si soneriile fantastice inventate de el
dovezile de curaj si mersul cu bicicleta pina la podul cu tramvaiele si coborit tot podul, ca mergea uns
toate jocurile de la bloc si mai apoi plimbatul fara scop prin parc cind am mai crescut si nu ne mai jucam, ca deh, eram mari! si ne uitam dupa baieti si stateam pe banca si veneau vecinii mai mari si se asezau si ei si vorbeau de-ale lor si noi ne caram cu coada-ntre picioare
Piata Voievozilor asta n-are nici o treaba cu vreun voievod, adica eu una n-am vazut asa ceva prin sector, dar e un nume destul de poetic si e un parc in forma de T in cartierul meu si mai e si numele strazii pe care am locuit, anume strada Piata Voievozilor. Foarte frumos, parerea mea, normal!

Trecem la celelalte puncte de atractie.
O sa aleg la numarul doi zona Palatul Culturii (pentru ca am o afectiune uriasa pentru Biblioteca judeteana Gh. Asachi care se afla intr-o aripa acolo), cu teatrul de vara, treptele din fata unde ieseam la fumat, parculetul din fata cu tunurile, ruinele zidului unde era asa de romantic, biserica Sf. Nicolae Domnesc care se incadreaza grozav in peisaj, la fel cu Casa lui Dosoftei si in continuare hotelul Moldova, Orizont (cred), Tribunalul, mergind pina la teatrul de copii (si tineret presupun) Luceafarul si parcul care este in miezul acestor chestiuni. Aceasta zona o asociez unei alte virste a existentei mele, cind deja aveam voie sa parasesc singura cartierul si cind nu ma mai regaseam cine stie ce in parc..., plus doua virste afective, adica am avut doua pasiuni relativ serioase localizate in sectorul ala, deh...

Numarul trei e Copoul, desi e chiar dificil, ... pornind cumva de la mama bazei si anume Gara si Vama Veche, pentru ca insemnau in prima faza parasirea cartierului, care, dupa cum spuneam mai devreme, nu era chiar o nimica toata in prima faza... apoi Ripa Galbena si intersectia de la capatului Bulevardului Independentei, plus gelateria si mai apoi si patiseria de pe stinga cum urci, care acum am impresia ca nu mai sint, iar pe dreapta departe biblioteca de la filosofie, apoi pe stinga BCU (biblioteca centrala universitara), mai pe scurt Eminescu, punct de referinta in geografia Iasului (dupa parerea mea, adica eu am avut intilniri girla la piciorul lui Eminescu), pe dreapta iar (deja urcam pe Copou) avem un parculet romantic unde, atentie, sint statuile Voievozilor (unde se pupa unii intr-o veselie) si de care ma leaga oaresce amintiri de tinerete involburata, iar in aceasta nebunie in mijloc este un rond care era pe jumatate inchis pe vremea celebrelor Fetes de la Musique, long long time ago, acum nici nu stiu daca se mai tin... in fata Casei Studentilor.
In parculetul de mai sus mai era fosta Casa a Pionierilor unde am fost la cor si care ori e in renovare acum, ori e in aceeasi stare de super paragina si parasire in care am regasit-o cind am mai fost prin zona, trist. De aici se intra deja spre Pogor cu parcul aferent si bine-inteles, dupa colt, barul, dac-o mai fi, Kings (care era intr-un garaj).
Inapoi la Bulevard, care daca nu ma-nsel se cheama acum Carol sau cam asa ceva, chestie total de doi bani, daca ma-ntrebati, Institul nu stiu de care, fostul Radio Hit pe partea ailalta, cu amintirea crismei Paradis pe care-am prins-o chiar inainte de deces, apoi bolta si barul din bolta si o librarie acolo si una mai la vale si sus am jucat sah intr-o duminica, apoi vine mind bank (!) cu niste bloculete nebunatice in spate, vis-a-vis salba de barulete noi si Spitalul Armatei cred, fosta Casa Armatei iar pe stinga (spun fosta pentru ca imi pare ca a ajuns altceva intre timp...) si Casa Universitarilor, pe numele ei de cod CUI, cu o foarte frumoasa terasa si cu chelneritele din garda veche care ziceau "mai, e de-o nesimtire grasa, a!"
Si-apoi avem UNIVERSITATEA, cu vestitul corp A, unde mi-am tiriit si eu ciolanele, B si vizavi C si facultatea de info! Plus un barulet intre ele, plus biblioteci, plus parcuri, plus camine! Caminele, pai sint girla! Apoi cantina! Apoi Teia (pour les connaisseurs)! Centre culturale, complexul Copou, Parcul Copou cu teiul si muzeul lui Eminescu si statuia si turnatoria si cei 4 lei ascunsi sub o piatra, fostul cinematograf, iar o librarie, apoi o zona nu chiar fascinanta, citeva statui, dealul urca si deodata, paf, inca un parc, al Expozitiei! Ce-o fi expus acolo nu cunosc, dar oricum imediat dam de Gradina Botanica, dar asta dupa ce trecem de (daca o mai fi) fotograful cu ursul impaiat care arata ingrozitor si tadam, Casa Vinatorului, o bere, un mic, phii, ce-mi lasa gura apa! Si mai avem o casa veche cu balcon pe care am suspectat-o eu mereu ca ar avea vreo legatura cu Medelenii, cu casa familiei Deleanu din Iasi adica. N-am voie sa visez?!
Si Gradina Botanica e chiar frumusica, marisoara, peisaje nebunii deschideri, a, si plante, lacusoare, trandafiri, banci, tot tacimul, nu ma prea incinta taxa de intrare si am sarit gardul de citeva ori...

* trei locuri care nu-mi plac in mod deosebit in Iasi
zona industriala, Bularga, zona Sirajului, desi acolo e Biserica Frumoasa, care e deosebita, zice-se.
Triste mi se par cartierele Mircea, Galata si Canta. Asa cum am scris, triste, parca e griul mai intens or mai sters, cum doriti. Si nu-s eu in vreun fel atasata de ele.

* trei locuri in care imi place sa ies cu prietenii (sau cinci, hai sase, dupa deliberari)
obligatoriu terasa Corso, care e cea mai frumoasa terasa din lume (parerea mea); barul-restaurant Manhattan din Tudor (unde in lipsa de ciorba de burta e digerabila si ciorba radauteana) a, da, si Irish Pub-ul, care e fain si-nauntru, si-n afara (mai precis aveau cel putin acum citiva ani in spate o gradina foarte faina, care mie imi aducea a ceva japonez, cu un podet peste o balta, o nebunie ce mai, plus Bolta Rece, Casa Pogor (in vale) si doar pentru rezonanta Trei Sarmale (in sensul ca am fost cind eram plod si nu retin mare lucru, dar e si la cotitura cu Plopii fara sot, deci merita)

* trei lucruri pe care nu le-ar intelege un strain in Iasi
conditiile din transportul in comun? discrepanta complex comercial ieftin/vs/Mall? dezinteresul local pentru cultura? (adica, citi dintre noi/voi vizitati constant muzee? Aveam la un moment dat o meditatie si in drum treceam pe linga casa unde s-a nascut George Topirceanu (sau unde a trait, creat, na, ca am uitat) si mi-am tot propus sa intru macar o data, dar nu mi-a reusit intreprinderea neintreprinsa...)

* cel mai de fite cartier - nu cunosc, presupun ca Sararie? Zona tribunalului? Independentei? Centru-Copou? Oricum pe unde apartamentele au niste preturi de iti sare basca de emotie (considerind ca pe Sararie ar fi apartamente, da? Acolo mi se pare un monument de nebunie casa lui Vlasov.) Nu ca in rest ar fi casele ieftine rau...

* cel mai urit cartier - pai din alea triste cred.

N-au incaput la catastif la alea bune si remarcabile si tot tacimul Stefan cel Mare (strada sau ce-o fi), strada Cuza-Voda, care ma tem ca acus-acus cade, centrul cu Piata Unirii si hotelul Unirea cu privelistea de la etajul 13, strada Lapusneanu si Liceul National... ba chiar si Saulescu, strada.

Mon Iasi

Cel mai mult si mai mult imi place la Iasi Piata Voievozilor, si chiar am niste momente preferate. Primul ar fi iarna, cind ninge mult si e totul alb si curatel si laaarg asa inconjurat de blocuri, si ies o gramada de copii si se face o larma de nedescris, mai ales seara cind se aprind luminile si este o nebunie. Al doilea ar fi vara seara cind se lasa racoarea si oamenii nu mai pot sta in case de cald si ies afara si stau acolo, dorm pe iarba, pe banci, se plimba, joaca bedminton, deci sunt nopti albe de vara, un vel de las vegas al estului salbatic se poate spune.

Apoi imi place in Iasi aglomeratia de pe strada, fie ca e pe Stefan cel Mare, Independentei sau Universitate. Normal, momentul cel mai fain pentru aglomeratia asta este inceputul lunii Octombrie – zic eu, pentru ca incep studentii scoala si vin si sarbatorile Iasiului, cind e mega balamuc. Pentru cine e fan aglomeratie, pai la Sf. Parascheva se vindeca definitiv. Ca sa aleg un loc clar si clar, am sa zic totusi pe Copou, pentru ca e cel mai tembelizat loc in Septembrie - Octombrie, cind incep admiterile, cazarile, revederile, vederile si cind orasul innebuneste.

Am sa spun Bucium, al treilea, sus pe deal la Releu, pentru ca se vede fain Iasiul de acolo, ziua ca ziua, dar noaptea se vede frumos, e ca la americani, vin copchiii cu masinile le parcheaza pe platou si stau acolo in masina si fac prostii, cu orasul la picioarele lor. Bineinteles ca e fuarte frumos si ziua, acolo vara este nebunie cind se duce lumea si baga gratare si prajeli si bronzuri, sa te tii… Dar daca n-ar fi toate astea, daca lumea ar fi cuminte, la Releu tot ar fi fain, asa ne spun si strainii care si acolo sunt dusi, care se uita aaa vaaai ce frumos se vedeee, dar acolo ce e?... dar acolo?...

Am omis o gramazimea de locuri, dar am zis sa fie ceva vechi, ceva imprumutat si ceva albastru ...