O altă zi, aceleaşi obişnuinţe, cărări bătute şi răsbătute. Primul semnal al alarmei la 6,30, acelaşi ufff....altă zi de muncă, acelaşi maxi-taxi obosit, observaţia şi micro-studiul de situaţii şi caractere în lipsă de altceva de fiecare dimineaţă. Cobor în parcarea de la Casa studenţilor. Adulmec seninul urcînd la deal spre Copou. O văd. În fiecare dimineaţă o văd. Mignionă, rotofeie, nu plină, mai mult puhav-cărnoasă, cu pletele în şuviţe rebele pe spate, mereu în aceeaşi haină lalîie şi pantaloni cu talia joasă, lălîi şi ei, ghete botoase, cu talpa exagerat groasă ce îţi atrag privirile fără să vrei. Coboară dealul cu capul înclinat într-o parte cu acelaşi zîmbet pe buze şi ochelarii pe nas. Te întrebi cui zîmbeşte aşa în fiecare dimineaţă. Nu are vîrstă. Ar putea fi adolescentă sau femeie tînără dar şi copil. Nu pare conectată la fire şi cabluri dar nu ţi-o poţi imagina decît cu căştile pe urechi. Frapează prin aerul de străină, nu pare din lumea noastră, o învăluie un fel de ceaţă străvezie cu irizări trandafirii, fiindu-i totodată scut şi lume. Poate de aceea zîmbeşte mereu, sieşi.
Aştept verdele semaforului cugetînd la toţi pensionarii dimineţilor mele, chipuri familiare pe care le revăd zilnic în drumul spre serviciu. Un fel de parte din decorul personal, figurine de porţelan, ne suntem unii altora bibelouri. După unii ne putem fixa ceasurile, în funcţie de locul în care ne reîntîlnim dimineaţa. La Bibliotecă e doamna în vîrstă, îmbrăcată în pantaloni negri, pană. Păşeşte legănat, repartizîndu-şi centrul de greutate cînd pe un picior, cînd pe celălalt, ilustrarea perfectă a dictonului grăbeşte-te încet. Mai sus, în dreptul Institutului de Sănătate Publică mă intersectez cu o altă doamnă, cu înfăţişare plăcută, cred că are peste 55 de ani dar se poate lesne vedea că a fost frumoasă. Şi cochetă. Încă mai este. E mereu îmbrăcată în ton cu moda, o percepi neconformistă şi artistă, tunsă scurt, băieţeşte, vopsită blond cenuşiu, cu greu îmi reprim impulsul de a nu întoarce capul după ea, admirativ, desigur. Fusta uşor deasupra genunchiului, ciorapul cu linie fină vag bănuit între linia fustei şi marginea cizmei înalte din piele, de la spate nu îi dai mai mult de 30-35 de ani. Traversînd la Bibliotecă fac o piruetă bruscă, azi nu voi merge pe drumul ştiut, o iau pe lîngă Biserica Sf. Parascheva urcînd la Policlinică prin spate, printre blocurile vechi din Păcurari unde mai există, încă, un parc, mă rog, un fel de spaţiu rămas nedefrişat de onor primăria şi sper că aşa să rămînă şi în continuare. O oază de pădure între betoane. Uneori, dacă ai noroc, poţi vedeai 4-5 veveriţe zburătăcindu-se printre copaci. Îmi sînt dragi-dragi şi zilele cu veveriţe-mi sînt de dinspre lumină.
Azi e o altfel de zi, concluzionez, una în care sînt hotărîtă să merg pe alte drumuri, să respir lumină, să aştept la colţ primăvara. Şi am văzut şi un copac înflorit.
Gabriela Petrache, Iaşi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu