Viziuni universitare la Iaşi

Dacă premisele umane sunt mereu autoformative, atingerea unui maxim al educaţiei îşi are sorgintea în studiile superioare (denumire, in sine, sugerativă), universitare sau postuniversitare. Prin urmare, viaţa universitară este o culme, nu de toţi atinsă, dar acceptată ca împlinire. Cel puţin ca intenţie. Din acest punct de vedere, când vorbim despre Iaşi, trebuie să ne raportăm la o tradiţie, în plus şi cu accente de mândrie: prima universitate din România a fost înfiinţată, în 1860, la Iaşi (ca dealtfel multe instituţii umaniste: prima bibliotecă naţională, primul teatru naţional, prima filarmonică, prima societate ştiinţifică, primul muzeu naţional, prima şcoală de artă, prima grădină botanică etc. Sau, de ce nu, primul teatru evreesc din lume, ori, foarte recent, primul teatru de familie particular din România). Această primă universitate, Al. I. Cuza, a fost precedată, la Iaşi, de Academia Mihăileană, o structură de învăţământ superior, dar nu neapărat şi strict universitar. E drept, dacă lăsăm la o parte istoria, cu timpul, în perioada postformativă şi definitorie, valorile şi vârfurile au emigrat spre capitală ori în străinatate. Asta nu înseamnă ca Iaşul nu rămâne un oraş universitar, ba dimpotrivă. Indiferent dacă deţine un potenţial economic ridicat (acum mai limitat faţă de trecut), adevărata definiţie a Iaşului este cea de oraş universitar şi cultural. Dovadă şi faptul constatat al tristeţii tuturor, manifestată cu precădere în luna august a fiecărui an, atunci când Iaşul, fără studenţi, devine un oraş pustiu.

Tradiţia aceasta universitară, atât de bogată, proiectează în cei care s-au născut ori au trecut pe aici, indiferent dacă au studiat la Iaşi sau nu, valenţe educative deosebite. Bunăoară, imi amintesc (eram student pe atunci), când, acum unsprezece ani, i se decerna d-lui George Emil Palade (singurul român care a luat premiul Nobel) titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi. Domnia sa afirma atunci că acest titlu este cel mai important dintre toate celelalte acordate de-a lungul carierei, deoarece este distincţia primită acasă, el născându-se aici. (Printre altele, fie spus, George Emil Palade a emigrat în S.U.A., căsătorindu-şi fiica tot cu un emigrant, industriaşul Malaxa, cel care a părăsit România după război şi care, la un anumit moment, a devenit şeful campaniei electorale al viitorului preşedinte Nixon. Lui i se datorează, desigur, vizita lui Nixon în România, în anii şaptezeci, în plin communism). În alt context, poate nu întâmplător, vocaţia universitară a lui Ioan Petru Culianu (urmaşul foarte erudit al lui Mircea Eliade, ucis la Chicago în 1991) îşi are legăturile de putere din şi ca urmare a faptului că străbunicul său a fost rectorul primei universităţi ieşene.

La momentul actual, la Iaşi, există cinci universităţi de stat şi nu mai ştiu câte particulare. Anume: Universitatea Al. I. Cuza (cuprinzând facultăţi pornind de la domenii umaniste până înspre ştiinţele exacte, ca litere, filosofie, teologie, istorie, psihologie, pedagogie, biologie, educaţie fizică, drept, economie, matematică, informatică etc.); Universitatea de Medicină şi Farmacie; Universitatea Tehnică (cu o paletă foarte largă de domenii: construcţii, electronică, maşini, textile etc.); Universitatea de Arte (muzică, arte vizuale, teatru) şi Universitatea de Agronomie. Dintre cele particulare, una deja şi-a câştigat un nume şi un statut aparte: Universitatea Petre Andrei.

Cum respiră viaţa universitară la Iaşi? Fie ca profesor, fie ca student, trăirea e de fiecare dată autentică, în sensul în care fiecare (se) dăruieşte şi împlineşte actul de educaţie, la nivel autoperceptiv. Dar, pe ansamblu, am impresia ca procesul educaţional a scăzut în valoare, că a devenit mult prea pragmatic, vorbind în sens negativ. A crescut numărul de studenţi (profesorii se plâng că nu mai reţin numele studenţilor chiar din primul an, ce să mai vorbim după zece ani). Inflaţia acestora în raport cu nevoile care să le asigure o finalitate este în detrimentul lor. A crescut şi numărul de facultăţi, prea puţine imperative. A fi la îndemâna fiecăruia posibilitatea de a face o facultate, doar pentru că are bani, imprimă automat lipsă de valoare. De pildă, rectorul Universităţii Al. I. Cuza, prof. Dumitru Oprea, a fost acuzat că a făcut din această universitate o afacere. Şi asta pentru că, în momentul de faţă, este printre dacă nu cea mai bogată universitate din ţară, gestionând un buget cât jumătate din bugetul oraşului Iaşi sau mai mult decât bugetul unui oraş precum Piatra Neamţ. E greu de judecat. Ce ar precumpăni mai mult: faptul că nişte studenţi valoroşi ar trebui să studieze cu nişte profesori nemotivaţi şi fără vreo dotare sau logistică anume sau, invers, dacă nişte studenţi mai puţin valoroşi ar trebui să studieze cu nişte profesori foarte motivaţi şi cu dotări de ultimă oră? Sunt guri care spun că, la această universitate, sunt profesori care primesc lunar, în mână, sub formă de salar, peste o sută milioane lei (vechi). În plus, în patrimoniul universităţii au intrat multe obiective, unele având caracter de cercetare, altele nu, precum lacuri, staţiuni meteorologice etc. Pe de altă parte, se constată o schimbare în privinţa structurilor regionale de a atrage studenţi: în timp ce, în trecut, o universitate de renume primea studenţi din toată ţara (aşa cum, de exemplu, Marin Sorescu a venit din Craiova să facă literele la Iaşi / şi era plăcut să ai, ca student, colegi din colţuri îndepărtate de ţară, aspectul acesta se manifesta ca o interdisciplinaritate mai evidentă), astăzi ea a fost pusă în situaţia de a nu mai avea această opţiune, eventual şi-a deschis filiale regionale în teritoriu. Lucrul în sine e datorat şi factorului de multiplicare al instituţiilor universitare, pentru că au luat fiinţă tot felul de universităţi în toate oraşele, multe dintre ele nu ştiu cât de autentice sau de valoroase. În acelaşi context au scăzut şi numărul studenţilor străini, în special a celor care studiau medicina. În cazul studenţilor greci, o cauză ar fi înfiinţarea unei universităţi de medicină la Atena. Probabil că şi în alte ţări s-a întâmplat la fel. Multe guverne au constatat că e mai scump să şcolarizezi studenţi într-o ţară străină, oricare ar fi ea, decât să finanţezi câţiva profesori străini în propria ţară.

În rest, viaţa studenţească se desfăşoară în aceleaşi clişee: cursuri, seminarii, credite, examene (lângă corpul C al celei mai vechi universităţi se află biserica unde a slujit, ca diacon, Ion Creangă şi acolo se depun multe pomelnice pentru reuşita la examene), reviste studenţeşti (la Iaşi, o revistă, printre multe altele, cu o oarecare tradiţie, este Opinia studenţească), asociaţii studenţeşti, manifestări culturale sau inedite, ghiduşii de tot felul. Mai sunt şi barurile, ca stări incendiare şi intermediare între bibiotecă şi îndrăgostirea de celălalt, niciodată consumată îndeajuns, în parc (prin savoarea adierilor eminesciene din frunzele căzute sau parfumul florilor de tei, după caz), la operă, pe internet sau aiurea. Şi mai ales nopţile nedormite. Un ritm trepidant dar frumos, uşor inconştient, în care numai profesorii pot fi vinovaţi, ei cei mai veşnic ocupaţi, supuşi la rigorile academice, mereu în promovare, în concurenţă, în proprie depăşire.

Iaşi, Septembrie 2005

Florin Ţupu, Iaşi
florin_tupu@yahoo.com

[articol publicat în revista Universitaria, Constanţa, nr. 1/ oct.2005, p. 6]

Cum să furi un milion... (de monede)

Bloguind cu sîrg şi drag pe la o bună dimineaţa la amiază cu cafeluţa şi ţigara – excepţie ţigara la cafea – găsesc aici ceva care mă face uşor-uşurel să amerizez vag într-o aducere aminte de pe vremea ...ohooo...vremea....Buuun...să fi fost pe la anii ’80 – na, coincidenţă, optzecea mă trimite în 80 – poate chiar cu vreun an doi mai devreme dar oricum povestea asta dulce a ţinut ceva timp. La vremea respectivă era o modă, nu ştiu dacă doar pe plan local sau extinsă la scară naţională - dar ştiu precis că tot omul care se respecta făcea economii adunînd monede de 3 lei într-o sticlă de lapte. Sper că vă amintiţi sticlele de lapte. Şi ca orice cetăţean integrat în sistem, evident – şi a mei se apucaseră cu sîrg de adunat monede. Cum se adunau pe la casele lor întîi şi întîi se goleau buzunarele de respectivele trofee, se vărsau în sticlă care era pipăită, cîntărită, mirosită…Toate bune şi frumoase dar cartierul natal Alexandru poseda şi o cofetărie drăguţă, amplasată la loc strategic pe post de ispită, de la fereastra camerei mele o vedeam şi o pîndeam de cum făceam ochi dimineaţa – şi avea cofetăria asta soiuri şi sortimente de prăjituri care mai de care: Boema, Chanticlairul (sper ca nu i-am pocit numele) şi Choux-a-la-Crème – aici se cere o altă paranteză că, biata denumire franţuzită fiind greu de memorat iar vînzătoarele optzeciste multpatriote se făcea că… găseam prăjitura cu pricina botezată în chip şi feluri, de la chix pînă la chou …a-la-creme , adică un soi de varză cu cremă, chicoteam noi. Noi pentru că nu acţionam singură, aveam o prietenă nedezlipită, s-ar zice că eram siameze şi asta a durat vreme de vreo 11-12 ani pînă cînd ceva sau cineva ne-a despărţit chirurgical, dar asta e altă poveste. În periplul nostru zilnic prin legendarul parc al cartierului – un tur complet făcea parte din sportul zilnic, practicat de cîteva/mai multe ori pe zi chiar menţinea silueta şi tonusul fizic şi psihic (eheeei, discuţii, chicoteli, bîrfe, ochiri, urmăriri, viaţă complicată) era inevitabil să nu trecem prin faţa cofetăriei – ISPITAA . Şi toate bunătăţile alea din galantar – frumos mai arătau şi ţin minte că erau zeci de sortimente cu ciocolată, frişcă şi alte cele şi mirosuuuul….numai în cofetăriile de altădată am găsit acel parfum care se combina dumnezeiesc cu altele, bunăoară cu cel de cafea, altă chestie care mă înnebunea precoce (toate borcanele alea cu boabe maronii şi etichete exotice - arabica, robusta, columbia şi nu mai ştiu cum. Savarina mi se părea plebee, aluatul acela mustind de o zeamă dulce, accesibil oricărui buzunar – 65 de bani, comparativ cu preferatele care costau 3 lei, 3 lei şi zece bani – rămînea o altenativă ocolită, compromisul zilelor în care nu reuşeam să adunăm acei 3 leuţi amărîţi, cînd nu mai găseam prin casă nici măcar 2-3 sticle goale pe care să le spălăm cu simţ de răspundere şi să le valorificăm la centrul de primire de la Neptun. Ce veţi, plăcerea cere sacrificii, noi, la masa aceea în cofetărie, cu boema în faţă şi paharul de Cico ne simţeam un pic aristocrate. Invenţia aceea cu sticla a fost bună - pentru părinţi, genială - pentru noi - în ziua în care am descoperit că sustrăgînd doar două monede ne puteam asigura tainul zilnic de dulce. Şi nici măcar nu se cunoştea pentru că făceam cu rîndul, o zi eu, a doua zi D., atacam sticla. Mmmm…o feerie, eram asigurate şi succesul nostru garantat. E drept că de la o vreme ambele perechi de părinţi începuseră să-şi pună semne de întrebare, că degeaba tot turnau ei la monede, sticla… nu mai trecea de jumătatea plină. Pînă într-o zi cînd, piaza-rea numită şi vecina de la doi, o caţă (casnica ştie-tot) întîlnindu-se întîmplător, deşi eu sînt convinsă că anumit i-a ieşit înainte mamei, se apucă să mă caine faţă de ea…vai, Gabi, sărăcuţa, e aşa slăbuţă şi plăpîndăăă, dar vaiii, e şi normal dacă mănîncă atîta dulce. Cum – nu îndrăzneşte/nu apucă mama să-şi ducă întrebarea la capăt că răspunsul vine cu ‘nşpe cuvinte pe secundă şi fără pauză de respiraţie – păicumdacăovădînfiecarezicuprietenaeilacofetăriemîncîndprăjiturişibîndsucsi....

zbaaaangggg îi cade mamei instantaneu moneda, deci aşaaaa, de-aia nu se mai umple sticlaaaa. Bun.

Epilog, concluzie şi epitaf:

1. aşa a fost inventată sticla de lapte cu dop de plută cerat şi sigilat, cu fantă pentru monede (inaccesibilă boemiştilor amatori);

2. pe cînd era aproape de gloria finală respectiva sticlă a fost convertită într-un triumfător covor roşu (persan-persan mioritic) – probabil că de cîte ori păşeam pe el îmi lăsa gura apă...

3. D. şi G. NU s-au îngrăşat, nu au devenit mai puţin firave şi plăpînde, în schimb şi-au exersat şi îmbunătăţit fantezia

4. cofetăria nu a supravieţuit pînă în zilele noatre, locul ei fiind ocupat samavolnic de un...bar. Mereu în actualitate.

5. vecina a supravieţuit (cred) şi dacă nu a murit mai trăieşte şi astăzi, tot pe după perdele; din acelea cu maci, lotuşi stilizaţi şi berze de alpaca.

Gabriela Petrache, Iaşi

Eu si Biblioteca

Biblioteca Eminescu a fost pentru mine o enigma tot timpul, n-am reusit sa-i inteleg mecanismele si sa-i savurez maretia cam niciodata.

Cind eram mica si ma duceam spre Copou, trecind pe la Fundatie, evident, vedeam statuia, priveam cladirea, ma minunam, ai mei imi explicau pe intelesul meu ca aia e Biblioteca Universitara, ca sint multe carti inauntru, oamenii mari intra acolo si studiaza…

Cind am fost in liceu, am intrat la British Council, care e undeva intr-o parte a cladirii, pe-o usa nesemnificativa, unde-mi faceam veacul, obligata fiind sa mi-l fac, ocolind intrarea in Biblioteca, oarecum din frica, oarecum din spirit de bravada, nu voiam sa intru acolo!

Vizavi de intrare, era un chiosc cu trigoane cu ciuperci, care astazi nu mai e, nu stiu daca sa ma bucur sau nu, am simtit o stringere de inima cind am constatat anul trecut ca n-am de unde sa-mi cumpar un trigon, sa am ce infuleca in timp ce coboram Ripa Galbena.

Revenind la Biblioteca, in studentie era obligatoriu sa ai permis acolo si sa-ti iei carti, sa te duci la Sala de lectura, sa respecti linistea, sa dai ochii cu doamnele bibliotecare, sa fii intelectual. Lucru evitat de mine cu multa dibacie, permis am avut, am stat o ora intr-o sala de lectura si am iesit, aerul era de nerespirat, preferam sa ma duc la biblioteca facultatii unde sa pot citi in voie si sa ies la o pipa la fiecare zece minute, unde se mai auzeau risete de la cei iesiti de la un curs, de la BCU au imprumutat altii carti pentru mine sau au conspectat la Sala…
Nu mi-a placut Biblioteca Centrala Universitara, cu aerul ei scortos.

Acum citiva ani, am intrat cautind o prietena care lucreaza actualmente acolo, de data asta intram ca strain, fara obligatii, fara frica studiului pentru examene… mi-a placut la nebunie linistea dinauntru si spirala scarilor, urcatul scirtiitor spre o sala unde cu placere sadica am observat citiva studenti buchisind pagini, pe scari chiar m-am intilnit cu un fost coleg de liceu si am inceput sa chicotim in amintirea vremurilor de alta data, am dat navala in Sala de Imprumuturi, bibliotecarele se coborira sub ochii nostri, studentii ne priveau contrariati, era alta viata, alta savoare.

De curiozitate, le-am soptit celor doi prieteni ai mei sa-mi explice cum se comanda o carte si care-i scopul cifrelor si literelor din fisete, m-au privit cu mirare si m-au intrebat cum am supravietuit fara sa vad vreo fisa de carte… habar n-am, cred ca se poate! Important e ca am ajuns pina la urma sa tolerez Biblioteca si ea sa ma tolereze pe mine.
Astept sa ma mai duc in Iasi, sa intru in Sala de lectura si sa trintesc usa cu zgomot, sa ma simt ca acasa.

Dimineţi provinciale

O altă zi, aceleaşi obişnuinţe, cărări bătute şi răsbătute. Primul semnal al alarmei la 6,30, acelaşi ufff....altă zi de muncă, acelaşi maxi-taxi obosit, observaţia şi micro-studiul de situaţii şi caractere în lipsă de altceva de fiecare dimineaţă. Cobor în parcarea de la Casa studenţilor. Adulmec seninul urcînd la deal spre Copou. O văd. În fiecare dimineaţă o văd. Mignionă, rotofeie, nu plină, mai mult puhav-cărnoasă, cu pletele în şuviţe rebele pe spate, mereu în aceeaşi haină lalîie şi pantaloni cu talia joasă, lălîi şi ei, ghete botoase, cu talpa exagerat groasă ce îţi atrag privirile fără să vrei. Coboară dealul cu capul înclinat într-o parte cu acelaşi zîmbet pe buze şi ochelarii pe nas. Te întrebi cui zîmbeşte aşa în fiecare dimineaţă. Nu are vîrstă. Ar putea fi adolescentă sau femeie tînără dar şi copil. Nu pare conectată la fire şi cabluri dar nu ţi-o poţi imagina decît cu căştile pe urechi. Frapează prin aerul de străină, nu pare din lumea noastră, o învăluie un fel de ceaţă străvezie cu irizări trandafirii, fiindu-i totodată scut şi lume. Poate de aceea zîmbeşte mereu, sieşi.

Aştept verdele semaforului cugetînd la toţi pensionarii dimineţilor mele, chipuri familiare pe care le revăd zilnic în drumul spre serviciu. Un fel de parte din decorul personal, figurine de porţelan, ne suntem unii altora bibelouri. După unii ne putem fixa ceasurile, în funcţie de locul în care ne reîntîlnim dimineaţa. La Bibliotecă e doamna în vîrstă, îmbrăcată în pantaloni negri, pană. Păşeşte legănat, repartizîndu-şi centrul de greutate cînd pe un picior, cînd pe celălalt, ilustrarea perfectă a dictonului grăbeşte-te încet. Mai sus, în dreptul Institutului de Sănătate Publică mă intersectez cu o altă doamnă, cu înfăţişare plăcută, cred că are peste 55 de ani dar se poate lesne vedea că a fost frumoasă. Şi cochetă. Încă mai este. E mereu îmbrăcată în ton cu moda, o percepi neconformistă şi artistă, tunsă scurt, băieţeşte, vopsită blond cenuşiu, cu greu îmi reprim impulsul de a nu întoarce capul după ea, admirativ, desigur. Fusta uşor deasupra genunchiului, ciorapul cu linie fină vag bănuit între linia fustei şi marginea cizmei înalte din piele, de la spate nu îi dai mai mult de 30-35 de ani. Traversînd la Bibliotecă fac o piruetă bruscă, azi nu voi merge pe drumul ştiut, o iau pe lîngă Biserica Sf. Parascheva urcînd la Policlinică prin spate, printre blocurile vechi din Păcurari unde mai există, încă, un parc, mă rog, un fel de spaţiu rămas nedefrişat de onor primăria şi sper că aşa să rămînă şi în continuare. O oază de pădure între betoane. Uneori, dacă ai noroc, poţi vedeai 4-5 veveriţe zburătăcindu-se printre copaci. Îmi sînt dragi-dragi şi zilele cu veveriţe-mi sînt de dinspre lumină.

Azi e o altfel de zi, concluzionez, una în care sînt hotărîtă să merg pe alte drumuri, să respir lumină, să aştept la colţ primăvara. Şi am văzut şi un copac înflorit.

Gabriela Petrache, Iaşi

La bloc

Aveam şapte ani cînd ne-am mutat de la casă la bloc ceea ce la vremea respectivă era o mişcare bună, mai ales că respectiva casă era locuinţă de serviciu, de fapt o căsoaie de dimensiuni medii cu trei intrări separate, gard în gard cu Compania de Pompieri şi în care locuiau trei familii de, evident, pompieri. Tatăl meu intra în curtea unităţii printr-o despărţitură făcută anume în gard. Noi aveam două camere, din curte intrai direct într-o bucătărie care servea şi de dormitor şi de sufragerie şi de loc de joacă, al meu fiind spaţiul dintre sobă si canapea, pe numele ei adevărat dormeză, unde sub două scaune închipuiam palat pentru păpuşi. Cu peştele albastru nu aveam voie să mă joc, dar uneori, cînd nu era tata prin preajmă mama îmi dădea. Mult mai tîrziu, cînd puştiul meu avea 3 ani iar eu primisem cadou de la soacra un cal verde cam oribil aveam să înţeleg de ce. Şi mai aveam în curte un nuc bătrîn unde îmi agăţase tata un leagăn din lemn şi în care îmi plăcea să-l aştept cînd se întorcea de la serviciu şi îmi aducea alviţă, dar nu chestia asta care se vinde azi drept alviţă sau nuga şi e o vîscozitate imposibil de mestecat că ţi se lipeşte de toate măselele ci o cremă de vis, cu un gust aproape intraductibil, probabil din lipsă de comparaţie şi ambalată în cutiuţe din plastic şi o mîncai cu linguriţa. Mmmm...o bunătate. Îmi amintesc şi de o grădină minusculă în care mama plantase flori, iar tatăl meu adusese nişte răsaduri de roşii care se făceau uriaşe, mîndria familiei, cărnoase şi cu gust de....roşii şi tanti Banu mereu venea la mama să împrumute pătrunjel sau o roşie de pus în tocăniţă şi mama îi dădea doar să plece mai repede de la noi pentru că de fiecare dată după ce venea mă durea rău capul şi plîngeam de nu mă putea ostoi pînă nu-mi zicea de trei ori Tatăl nostru. De fapt aveau şi ei o bucăţică de teren în faţa intrării lor dar credeau că pătrunjeii, roşiile şi alte alea sînt generaţii de soiuri spontanee. De fapt mă pornisem să vorbesc despre cu totul altceva, despre impactul cu noua noastră casă, un apartament cu trei camere, balcon si wc în casă, la vremea respectivă o minune. Noul cartier muncitoresc Alexandru cel Bun de fapt nu prea exista decît în viziunea unor respectabile cadre de partid, la momentul acela era doar un imens teren viran, o droaie de bălării şi trei blocuri aproape gata în trei puncte cardinale. De fapt două şi şcoala. Prima zi în casă nouă a fost fascinantă, casa încă nemobilată părea imensă, o rubedenie de la ţară m-a purtat de mînă prin ţinuturi necunoscute şi cam sălbatice pînă la şcoală, apoi după amiaza cînd m-a adus înapoi am mîncat cu totii pe o masă mare-mare acoperită cu ziare salam cu pîine şi roşii. După geam se plimbau pe schele nişte umbre mari care văruiau faţada şi una şi-a lipit nasul de geam zîmbindu-ne cam tare, cred că se răspîndise mirosul de salam şi îi era foame. Şi mă simteam ca Alice în ţara minunilor dar eu nu ştiam pentru că pe Alice am cunoscut-o vreo doi ani mai tîrziu. Apoi a venit duminica şi m-a trezit sunet de clopotei şi nici asta nu prea ştiam ce e pînă nu am ieşit în balcon şi am constatat că turme de oi păşteau vitejeşte viitorul gazon al viitorului cartier. Cred că tot cam atunci s-a mai întîmplat o minune, într-o dimineaţă cînd am dat să ieşim pe uşa blocului n-am mai reuşit, era o mare de apă băloasă, iinundaţieeee. Inundaţie? Aha, deci atunci cînd nu mergi trei zile la şcoală e inundaţia. Ce bucurieee!!!! Nu era o chestie prea rea, stăteam la etajul trei şi eram optimistă că nu va creşte atît de mult, mai rău cu cei de la parter. De atunci mi-a mai rămas o imagine pe care nu pot s-o uit, ieşisem în balcon să privesc imensitatea aceea de apă, blocurile păreau că plutesc, în grădiniţa din faţa blocului, deja devenise o grădiniţă şi oile nu mai păşteau demult pe acolo, în grădiniţa aceea rămăsese deasupra apei un singur trandafir roşu, stătea drept, perfect vertical, părea că luptă cu toate puterile să supravieţuiască, aproape îi puteai vedea efortul de a se înălţa deasupra apei, încă puţin, hai, încă puţin. Aş fi vrut să cobor, să-l salvez, probabil aş fi făcut-o dacă mama ar fi fost mai puţin vigilentă şi totuşi, mă gîndeam, tăindu-l....l-aş fi salvat? Îl păstrez în amintire de atunci în galeria eroilor personali.


Gabriela Petrache, Iaşi

Eterna poveste

Doi simpatici librari au fost Teodor Maximovici şi Dimitrie Alexa, care au avut librăria lor în Str. Ştefan cel Mare, peste drum de Mitropolie, pînă în 1895. Această librărie aprovizionată mai cu seamă cu cărţi şcolare şi material didactic, a avut o bogată clientelă în lumea şcolarilor. După puţin timp însă, ivindu-se neînţelegeri între tovarăşi, ei s-au desfăcut. Teodor Maximovici a deschis o librărie proprie în casele Motăş, unde este astăzi librăria Socec, iar Dimitrie Alexa a rămas cu librăria din str. Ştefan cel Mare.

Rudolf Şuţu

Prin Iaşii de odinioară - 100 cărţi poştale ilustrate şi comentate

(Casa de presă-editură "Cronica"Iaşi, 1995)

În 1886, dl Gibert predă de şase ani literatură clasică la colegiul St Michel de la Saint Etienne şi decide să meargă la Paris. Ca bagaje are cufere cu cărţi şi deschide patru standuri de bouquinistes pe parapetele cheiului Saint Michel.În 1888, inaugurează prima librărie adevărată pe cheiul Saint Michel. Este plin de entuziasm şi se lansează în comerţul cu carte şcolară chiar în momentul în care Jules Ferry supune votului legea învăţămîntului gratuit şi obligatoriu.În 1915, cei doi fii ai săi îi succed.În 1929, aceştia scindează societatea în două, mezinul Régis păstrează librăriile de pe chei sub numele de Gibert Jeune.

De pe situl librăriei Gibert Jeune.

În 1929, cei doi fii ai lui Gibert ce i-au succedat în 1915 se instalează pe cont propriu. Fiul cel mai mare al d-lui Gibert, Joseph, îşi deschide propria librărie la 30, bd. Saint Michel.

De pe situl librăriei Gibert Joseph.

Ilie I.

Sfîrşit de lume

Parcă s-ar fi întîmplat ieri, aşa îmi amintesc cum am intrat în camera 52A din căminul T18 (electro) din Tudor, a cărui administratoare era graţioasa d-nă Valentina Butnaru. Femeia avea să intre în anale prin afişele pe care le lipea cu obstinaţie de geamul de la intrare, a căror strălucire nu ar păli cu nimic în faţa afişelor expuse pentru posteritate la avizierul Asociaţiei de blocatari. Eram proaspăt intrat în anul I şi mîna numitei doamne tocmai îmi dăduse cazarmamentul, după o zi de lupte crîncene sub geamurile de la parter ale sus-menţionatului cămin, unde se încropise un birou de cazare. Acolo activa Comitetul, ferit de ploaie şi de privirile indiscrete ale aspiranţilor la un pat pentru anul ce avea să vină.

Era noapte de acum. Uşa camerei scîrţîia plăcut în întunericul culoarului, iar un parfum de flori de toamnă se răspîndea de la toboganul de gunoi aflat nu departe. În interior, în spotul lanternei aduse prevăzător de acasă, totul părea în regulă. Saltelele nu erau foarte pătate, păreau vechi doar de vreo 10 ani, uşile dulapului nu necesitau prea multe reparaţii, iar în afară de un desen cu Megadeth gravat cu migală pe o suprafaţă de 1mp a unui perete, se mai puteau distinge doar cîteva spărturi. Nimic grav, cu puţin ipsos şi o mînă de var, toate acestea puteau fi acoperite fără prea mult efort.

Reparaţiile au luat ceva vreme, două săptămîni, dar numai pentru că eram lipsit de experienţă, nu cunoşteam pe nimeni şi mă lăsasem în voia sorţii, fiind repartizat în cameră numai cu necunoscuţi. Cinci eram de toţi, dintre care numai doi s-au dovedit dornici să nu trăiască în cocină, colegul din Suceava, deşi fan de Megadeth, şi eu.

Cu toate aceste neajunsuri, camera devenise un spaţiu de socializare, unde aveau să se consume o serie de lucruri de neuitat: beţii, Carpaţi, plete, muie la meca, prezervative cu apă, iubiri devastatoare terminate cu rupturi înecate în berea comercializată în borcanele ce începuseră să înflorească în Tudor, munte, primul cap în gură primit, My dying bride, Jesus Christ Superstar şi Jethro Tull. De fapt, camera devenise mai mult un concept abstract, începuse a-şi transcende limitele spaţiale. Ea se întindea de la barul Campus aflat la doi paşi sau de la sălile de seminariu din Chimie în care ne petreceam nopţile din sesiune, pînă în Gardul verde din Tîrguşor Copou de unde ne întorceam cu primul tramvai dimineaţa şi unde avusesem timp toată noaptea să încercăm paradisuri artificiale induse de vodca la 350 lei suta (rea, dar bună) combinată cu unplugged-ul Nirvanei sau, la limită, cu unplugged-ul Timpurilor noi. De notat aici că nu departe de Gardul verde se afla Grădina Bostanică, unde nu puţine nopţi am hălăduit cu chitara într-o mînă şi cu toarta în cealaltă.

În vremea de care vorbim, sfîrşitul de iunie echivala cu sfîrşitul lumii. Sesiunea se termina şi, încetul cu încetul, oamenii plecau acasă. Rămînea după fiecare cîte un pat gol în cameră, cu salteaua împuţită întinsă pe scheletul metalic. Urmele de pastă de dinţi începeau să se vadă pe pereţi, glorioase vestigii ale icoanei lui James Hetfield ce fusese cîndva lipită acolo. Linoleumul găurit îşi arăta culoarea verde rîioasă de îndată ce laveta ce servise drept covor era încărcată în portbagajul Daciei cu care veniseră părinţii celui căreia aparţinea. Geamul deposedat de perdea îşi arăta şi el transparenţa de beşică de porc. Iar nefericitul care rămînea ultimul în cameră nu-şi putea impiedica sentimentul de disperare, poate şi din cauza celor 5 cursuri la Analiză pe care le mai avea de citit, dar mai cu seamă din cauza evidenţei dezolante că tocmai se încheiase încă o etapă.

Ilie I.