Dacă premisele umane sunt mereu autoformative, atingerea unui maxim al educaţiei îşi are sorgintea în studiile superioare (denumire, in sine, sugerativă), universitare sau postuniversitare. Prin urmare, viaţa universitară este o culme, nu de toţi atinsă, dar acceptată ca împlinire. Cel puţin ca intenţie. Din acest punct de vedere, când vorbim despre Iaşi, trebuie să ne raportăm la o tradiţie, în plus şi cu accente de mândrie: prima universitate din România a fost înfiinţată, în 1860, la Iaşi (ca dealtfel multe instituţii umaniste: prima bibliotecă naţională, primul teatru naţional, prima filarmonică, prima societate ştiinţifică, primul muzeu naţional, prima şcoală de artă, prima grădină botanică etc. Sau, de ce nu, primul teatru evreesc din lume, ori, foarte recent, primul teatru de familie particular din România). Această primă universitate, Al. I. Cuza, a fost precedată, la Iaşi, de Academia Mihăileană, o structură de învăţământ superior, dar nu neapărat şi strict universitar. E drept, dacă lăsăm la o parte istoria, cu timpul, în perioada postformativă şi definitorie, valorile şi vârfurile au emigrat spre capitală ori în străinatate. Asta nu înseamnă ca Iaşul nu rămâne un oraş universitar, ba dimpotrivă. Indiferent dacă deţine un potenţial economic ridicat (acum mai limitat faţă de trecut), adevărata definiţie a Iaşului este cea de oraş universitar şi cultural. Dovadă şi faptul constatat al tristeţii tuturor, manifestată cu precădere în luna august a fiecărui an, atunci când Iaşul, fără studenţi, devine un oraş pustiu. Tradiţia aceasta universitară, atât de bogată, proiectează în cei care s-au născut ori au trecut pe aici, indiferent dacă au studiat la Iaşi sau nu, valenţe educative deosebite. Bunăoară, imi amintesc (eram student pe atunci), când, acum unsprezece ani, i se decerna d-lui George Emil Palade (singurul român care a luat premiul Nobel) titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi. Domnia sa afirma atunci că acest titlu este cel mai important dintre toate celelalte acordate de-a lungul carierei, deoarece este distincţia primită acasă, el născându-se aici. (Printre altele, fie spus, George Emil Palade a emigrat în S.U.A., căsătorindu-şi fiica tot cu un emigrant, industriaşul Malaxa, cel care a părăsit România după război şi care, la un anumit moment, a devenit şeful campaniei electorale al viitorului preşedinte Nixon. Lui i se datorează, desigur, vizita lui Nixon în România, în anii şaptezeci, în plin communism). În alt context, poate nu întâmplător, vocaţia universitară a lui Ioan Petru Culianu (urmaşul foarte erudit al lui Mircea Eliade, ucis la Chicago în 1991) îşi are legăturile de putere din şi ca urmare a faptului că străbunicul său a fost rectorul primei universităţi ieşene.
La momentul actual, la Iaşi, există cinci universităţi de stat şi nu mai ştiu câte particulare. Anume: Universitatea Al. I. Cuza (cuprinzând facultăţi pornind de la domenii umaniste până înspre ştiinţele exacte, ca litere, filosofie, teologie, istorie, psihologie, pedagogie, biologie, educaţie fizică, drept, economie, matematică, informatică etc.); Universitatea de Medicină şi Farmacie; Universitatea Tehnică (cu o paletă foarte largă de domenii: construcţii, electronică, maşini, textile etc.); Universitatea de Arte (muzică, arte vizuale, teatru) şi Universitatea de Agronomie. Dintre cele particulare, una deja şi-a câştigat un nume şi un statut aparte: Universitatea Petre Andrei.
Cum respiră viaţa universitară la Iaşi? Fie ca profesor, fie ca student, trăirea e de fiecare dată autentică, în sensul în care fiecare (se) dăruieşte şi împlineşte actul de educaţie, la nivel autoperceptiv. Dar, pe ansamblu, am impresia ca procesul educaţional a scăzut în valoare, că a devenit mult prea pragmatic, vorbind în sens negativ. A crescut numărul de studenţi (profesorii se plâng că nu mai reţin numele studenţilor chiar din primul an, ce să mai vorbim după zece ani). Inflaţia acestora în raport cu nevoile care să le asigure o finalitate este în detrimentul lor. A crescut şi numărul de facultăţi, prea puţine imperative. A fi la îndemâna fiecăruia posibilitatea de a face o facultate, doar pentru că are bani, imprimă automat lipsă de valoare. De pildă, rectorul Universităţii Al. I. Cuza, prof. Dumitru Oprea, a fost acuzat că a făcut din această universitate o afacere. Şi asta pentru că, în momentul de faţă, este printre dacă nu cea mai bogată universitate din ţară, gestionând un buget cât jumătate din bugetul oraşului Iaşi sau mai mult decât bugetul unui oraş precum Piatra Neamţ. E greu de judecat. Ce ar precumpăni mai mult: faptul că nişte studenţi valoroşi ar trebui să studieze cu nişte profesori nemotivaţi şi fără vreo dotare sau logistică anume sau, invers, dacă nişte studenţi mai puţin valoroşi ar trebui să studieze cu nişte profesori foarte motivaţi şi cu dotări de ultimă oră? Sunt guri care spun că, la această universitate, sunt profesori care primesc lunar, în mână, sub formă de salar, peste o sută milioane lei (vechi). În plus, în patrimoniul universităţii au intrat multe obiective, unele având caracter de cercetare, altele nu, precum lacuri, staţiuni meteorologice etc. Pe de altă parte, se constată o schimbare în privinţa structurilor regionale de a atrage studenţi: în timp ce, în trecut, o universitate de renume primea studenţi din toată ţara (aşa cum, de exemplu, Marin Sorescu a venit din Craiova să facă literele la Iaşi / şi era plăcut să ai, ca student, colegi din colţuri îndepărtate de ţară, aspectul acesta se manifesta ca o interdisciplinaritate mai evidentă), astăzi ea a fost pusă în situaţia de a nu mai avea această opţiune, eventual şi-a deschis filiale regionale în teritoriu. Lucrul în sine e datorat şi factorului de multiplicare al instituţiilor universitare, pentru că au luat fiinţă tot felul de universităţi în toate oraşele, multe dintre ele nu ştiu cât de autentice sau de valoroase. În acelaşi context au scăzut şi numărul studenţilor străini, în special a celor care studiau medicina. În cazul studenţilor greci, o cauză ar fi înfiinţarea unei universităţi de medicină la Atena. Probabil că şi în alte ţări s-a întâmplat la fel. Multe guverne au constatat că e mai scump să şcolarizezi studenţi într-o ţară străină, oricare ar fi ea, decât să finanţezi câţiva profesori străini în propria ţară.
În rest, viaţa studenţească se desfăşoară în aceleaşi clişee: cursuri, seminarii, credite, examene (lângă corpul C al celei mai vechi universităţi se află biserica unde a slujit, ca diacon, Ion Creangă şi acolo se depun multe pomelnice pentru reuşita la examene), reviste studenţeşti (la Iaşi, o revistă, printre multe altele, cu o oarecare tradiţie, este Opinia studenţească), asociaţii studenţeşti, manifestări culturale sau inedite, ghiduşii de tot felul. Mai sunt şi barurile, ca stări incendiare şi intermediare între bibiotecă şi îndrăgostirea de celălalt, niciodată consumată îndeajuns, în parc (prin savoarea adierilor eminesciene din frunzele căzute sau parfumul florilor de tei, după caz), la operă, pe internet sau aiurea. Şi mai ales nopţile nedormite. Un ritm trepidant dar frumos, uşor inconştient, în care numai profesorii pot fi vinovaţi, ei cei mai veşnic ocupaţi, supuşi la rigorile academice, mereu în promovare, în concurenţă, în proprie depăşire.
Iaşi, Septembrie 2005
Florin Ţupu, Iaşiflorin_tupu@yahoo.com
[articol publicat în revista Universitaria, Constanţa, nr. 1/ oct.2005, p. 6]
