La bloc

Aveam şapte ani cînd ne-am mutat de la casă la bloc ceea ce la vremea respectivă era o mişcare bună, mai ales că respectiva casă era locuinţă de serviciu, de fapt o căsoaie de dimensiuni medii cu trei intrări separate, gard în gard cu Compania de Pompieri şi în care locuiau trei familii de, evident, pompieri. Tatăl meu intra în curtea unităţii printr-o despărţitură făcută anume în gard. Noi aveam două camere, din curte intrai direct într-o bucătărie care servea şi de dormitor şi de sufragerie şi de loc de joacă, al meu fiind spaţiul dintre sobă si canapea, pe numele ei adevărat dormeză, unde sub două scaune închipuiam palat pentru păpuşi. Cu peştele albastru nu aveam voie să mă joc, dar uneori, cînd nu era tata prin preajmă mama îmi dădea. Mult mai tîrziu, cînd puştiul meu avea 3 ani iar eu primisem cadou de la soacra un cal verde cam oribil aveam să înţeleg de ce. Şi mai aveam în curte un nuc bătrîn unde îmi agăţase tata un leagăn din lemn şi în care îmi plăcea să-l aştept cînd se întorcea de la serviciu şi îmi aducea alviţă, dar nu chestia asta care se vinde azi drept alviţă sau nuga şi e o vîscozitate imposibil de mestecat că ţi se lipeşte de toate măselele ci o cremă de vis, cu un gust aproape intraductibil, probabil din lipsă de comparaţie şi ambalată în cutiuţe din plastic şi o mîncai cu linguriţa. Mmmm...o bunătate. Îmi amintesc şi de o grădină minusculă în care mama plantase flori, iar tatăl meu adusese nişte răsaduri de roşii care se făceau uriaşe, mîndria familiei, cărnoase şi cu gust de....roşii şi tanti Banu mereu venea la mama să împrumute pătrunjel sau o roşie de pus în tocăniţă şi mama îi dădea doar să plece mai repede de la noi pentru că de fiecare dată după ce venea mă durea rău capul şi plîngeam de nu mă putea ostoi pînă nu-mi zicea de trei ori Tatăl nostru. De fapt aveau şi ei o bucăţică de teren în faţa intrării lor dar credeau că pătrunjeii, roşiile şi alte alea sînt generaţii de soiuri spontanee. De fapt mă pornisem să vorbesc despre cu totul altceva, despre impactul cu noua noastră casă, un apartament cu trei camere, balcon si wc în casă, la vremea respectivă o minune. Noul cartier muncitoresc Alexandru cel Bun de fapt nu prea exista decît în viziunea unor respectabile cadre de partid, la momentul acela era doar un imens teren viran, o droaie de bălării şi trei blocuri aproape gata în trei puncte cardinale. De fapt două şi şcoala. Prima zi în casă nouă a fost fascinantă, casa încă nemobilată părea imensă, o rubedenie de la ţară m-a purtat de mînă prin ţinuturi necunoscute şi cam sălbatice pînă la şcoală, apoi după amiaza cînd m-a adus înapoi am mîncat cu totii pe o masă mare-mare acoperită cu ziare salam cu pîine şi roşii. După geam se plimbau pe schele nişte umbre mari care văruiau faţada şi una şi-a lipit nasul de geam zîmbindu-ne cam tare, cred că se răspîndise mirosul de salam şi îi era foame. Şi mă simteam ca Alice în ţara minunilor dar eu nu ştiam pentru că pe Alice am cunoscut-o vreo doi ani mai tîrziu. Apoi a venit duminica şi m-a trezit sunet de clopotei şi nici asta nu prea ştiam ce e pînă nu am ieşit în balcon şi am constatat că turme de oi păşteau vitejeşte viitorul gazon al viitorului cartier. Cred că tot cam atunci s-a mai întîmplat o minune, într-o dimineaţă cînd am dat să ieşim pe uşa blocului n-am mai reuşit, era o mare de apă băloasă, iinundaţieeee. Inundaţie? Aha, deci atunci cînd nu mergi trei zile la şcoală e inundaţia. Ce bucurieee!!!! Nu era o chestie prea rea, stăteam la etajul trei şi eram optimistă că nu va creşte atît de mult, mai rău cu cei de la parter. De atunci mi-a mai rămas o imagine pe care nu pot s-o uit, ieşisem în balcon să privesc imensitatea aceea de apă, blocurile păreau că plutesc, în grădiniţa din faţa blocului, deja devenise o grădiniţă şi oile nu mai păşteau demult pe acolo, în grădiniţa aceea rămăsese deasupra apei un singur trandafir roşu, stătea drept, perfect vertical, părea că luptă cu toate puterile să supravieţuiască, aproape îi puteai vedea efortul de a se înălţa deasupra apei, încă puţin, hai, încă puţin. Aş fi vrut să cobor, să-l salvez, probabil aş fi făcut-o dacă mama ar fi fost mai puţin vigilentă şi totuşi, mă gîndeam, tăindu-l....l-aş fi salvat? Îl păstrez în amintire de atunci în galeria eroilor personali.


Gabriela Petrache, Iaşi