duminică, 15 aprilie 2007

Cum să furi un milion... (de monede)

Bloguind cu sîrg şi drag pe la o bună dimineaţa la amiază cu cafeluţa şi ţigara – excepţie ţigara la cafea – găsesc aici ceva care mă face uşor-uşurel să amerizez vag într-o aducere aminte de pe vremea ...ohooo...vremea....Buuun...să fi fost pe la anii ’80 na, coincidenţă, optzecea mă trimite în 80 – poate chiar cu vreun an doi mai devreme dar oricum povestea asta dulce a ţinut ceva timp. La vremea respectivă era o modă, nu ştiu dacă doar pe plan local sau extinsă la scară naţională - dar ştiu precis că tot omul care se respecta făcea economii adunînd monede de 3 lei într-o sticlă de lapte. Sper că vă amintiţi sticlele de lapte. Şi ca orice cetăţean integrat în sistem, evident – şi a mei se apucaseră cu sîrg de adunat monede. Cum se adunau pe la casele lor întîi şi întîi se goleau buzunarele de respectivele trofee, se vărsau în sticlă care era pipăită, cîntărită, mirosită…Toate bune şi frumoase dar cartierul natal Alexandru poseda şi o cofetărie drăguţă, amplasată la loc strategic pe post de ispită, de la fereastra camerei mele o vedeam şi o pîndeam de cum făceam ochi dimineaţa – şi avea cofetăria asta soiuri şi sortimente de prăjituri care mai de care: Boema, Chanticlairul (sper ca nu i-am pocit numele) şi Choux-a-la-Crème – aici se cere o altă paranteză că, biata denumire franţuzită fiind greu de memorat iar vînzătoarele optzeciste multpatriote se făcea că… găseam prăjitura cu pricina botezată în chip şi feluri, de la chix pînă la chou …a-la-creme , adică un soi de varză cu cremă, chicoteam noi. Noi pentru că nu acţionam singură, aveam o prietenă nedezlipită, s-ar zice că eram siameze şi asta a durat vreme de vreo 11-12 ani pînă cînd ceva sau cineva ne-a despărţit chirurgical, dar asta e altă poveste. În periplul nostru zilnic prin legendarul parc al cartierului – un tur complet făcea parte din sportul zilnic, practicat de cîteva/mai multe ori pe zi chiar menţinea silueta şi tonusul fizic şi psihic (eheeei, discuţii, chicoteli, bîrfe, ochiri, urmăriri, viaţă complicată) era inevitabil să nu trecem prin faţa cofetăriei – ISPITAA . Şi toate bunătăţile alea din galantar – frumos mai arătau şi ţin minte că erau zeci de sortimente cu ciocolată, frişcă şi alte cele şi mirosuuuul….numai în cofetăriile de altădată am găsit acel parfum care se combina dumnezeiesc cu altele, bunăoară cu cel de cafea, altă chestie care mă înnebunea precoce (toate borcanele alea cu boabe maronii şi etichete exotice - arabica, robusta, columbia şi nu mai ştiu cum. Savarina mi se părea plebee, aluatul acela mustind de o zeamă dulce, accesibil oricărui buzunar – 65 de bani, comparativ cu preferatele care costau 3 lei, 3 lei şi zece bani – rămînea o altenativă ocolită, compromisul zilelor în care nu reuşeam să adunăm acei 3 leuţi amărîţi, cînd nu mai găseam prin casă nici măcar 2-3 sticle goale pe care să le spălăm cu simţ de răspundere şi să le valorificăm la centrul de primire de la Neptun. Ce veţi, plăcerea cere sacrificii, noi, la masa aceea în cofetărie, cu boema în faţă şi paharul de Cico ne simţeam un pic aristocrate. Invenţia aceea cu sticla a fost bună - pentru părinţi, genială - pentru noi - în ziua în care am descoperit că sustrăgînd doar două monede ne puteam asigura tainul zilnic de dulce. Şi nici măcar nu se cunoştea pentru că făceam cu rîndul, o zi eu, a doua zi D., atacam sticla. Mmmm…o feerie, eram asigurate şi succesul nostru garantat. E drept că de la o vreme ambele perechi de părinţi începuseră să-şi pună semne de întrebare, că degeaba tot turnau ei la monede, sticla… nu mai trecea de jumătatea plină. Pînă într-o zi cînd, piaza-rea numită şi vecina de la doi, o caţă (casnica ştie-tot) întîlnindu-se întîmplător, deşi eu sînt convinsă că anumit i-a ieşit înainte mamei, se apucă să mă caine faţă de ea…vai, Gabi, sărăcuţa, e aşa slăbuţă şi plăpîndăăă, dar vaiii, e şi normal dacă mănîncă atîta dulce. Cum – nu îndrăzneşte/nu apucă mama să-şi ducă întrebarea la capăt că răspunsul vine cu ‘nşpe cuvinte pe secundă şi fără pauză de respiraţiepăicumdacăovădînfiecarezicuprietenaeilacofetăriemîncîndprăjiturişibîndsucsi....

zbaaaangggg îi cade mamei instantaneu moneda, deci aşaaaa, de-aia nu se mai umple sticlaaaa. Bun.

Epilog, concluzie şi epitaf:

1. aşa a fost inventată sticla de lapte cu dop de plută cerat şi sigilat, cu fantă pentru monede (inaccesibilă boemiştilor amatori);

2. pe cînd era aproape de gloria finală respectiva sticlă a fost convertită într-un triumfător covor roşu (persan-persan mioritic) – probabil că de cîte ori păşeam pe el îmi lăsa gura apă...

3. D. şi G. NU s-au îngrăşat, nu au devenit mai puţin firave şi plăpînde, în schimb şi-au exersat şi îmbunătăţit fantezia

4. cofetăria nu a supravieţuit pînă în zilele noatre, locul ei fiind ocupat samavolnic de un...bar. Mereu în actualitate.

5. vecina a supravieţuit (cred) şi dacă nu a murit mai trăieşte şi astăzi, tot pe după perdele; din acelea cu maci, lotuşi stilizaţi şi berze de alpaca.


Gabriela Petrache, Iaşi